E'nourat afară și e rece,
Și timpul stă în loc și nu mai trece...
Plouă întruna și străzile sunt ude,
Și nu ai unde,...te ascunde,

În astă vreme mohorâtă,
Un om pribeag(sărman),cu a lui bâtă,
Trecea încet și obosit,
Și-ntr-un târziu,el s-a oprit,

Lângă o poartă-ntunecată,
C-un ivăr mare încuiată...
Cu haine ude,...tremurând,
Îl prinse miezul nopții,încercând...

Să poposească într-un loc,
Puțin mai cald,și cu noroc...
Să poată'mbuca ceva,
Șă-și potolească un pic,foamea...

Om necăjit de a lui soartă,
Bătu încet,atunci,în poartă...
Și după o vreme în ea apare
O siluetă,foarte mare,

Era stăpânu'acelui han,
Un om ursuz,cu burdihan!
“-Doamne,bunule stăpâne,
Ajută-mă cu-n pic de pâine...

Sau cu ceva ,ca să îmbuc
Și-un loc mai cald să mă usuc...
Căci hainele-mi sunt ude leoarcă,
Și-un frig năpraznic mă încearcă!”



Dar când sfârși din rugăminți,
Stăpânul își ieși din minți,
Și-n loc de o bucat'de pâine,
Își asmuți pe al său câine!

Asupra omului pribeag,
Ce necăjit stătea în prag
Și-îi adresă cuvinte grele:
"-Ia vezi-ți tu de toate cele!

De ce cutezi să bați la poartă,
Ce-mi pasă mie de-a ta soartă!
Și pleacă-n drumul tău străine,
Că pun îndată al meu câine!

Să îți arate calea ta!
Aici nu ai ce căuta!"
Iar când zăvorul se închise,
Săracul om pe drum pornise...

Și ploaia nu-nceta să cadă
Și inunda întrega stradă...
Când intunericul se-ntinse
Iar omul nostru dispăruse,

În negura îndepărtării,
Cu ceața nepătrunsă a zării!
Iar peste târg timpul se cerne,
Clipele fug,vremea se-așterne,

Zilele trec,...lumea zvonește!...
Și pe la colțuri povestește:
"-A-ți auzit ce s-a-ntâmplat?!
Hangiul nost' și-a căpătat!

Soarta ce-o merită deplin,
Pentru a lui suflet hain!"
În aste zile ce-au trecut,
Doar calul lui a apărut...

Și s-a întors din codrul mare,
Fără stăpânul său ,călare...!
"-Să se fi rătăcit,boierul?
-Ori să-i fi făcut,altul,felul!?"

Nedumeriți privesc în zare
Înspre bătrânul codru,care
De-alungul timpului,ascunde
Mistere-ntr-ale sale umbre...

Și-n clipa sumbră a înserării,
Purtând amprenta,întâmplării!
Peste așezare se întinde
Negura zării ce cuprinde...

Tainicul codru secular
Cu a lui arbori de stejar
A căror frunze-ncet foșnesc
Misterul nopții deslușesc...

Iar codrul freamată-ntruna
Și sus pe cer străluce luna,
Tril întârziat se-aude,
Lacul cu ale sale unde,

Spală malurile înalte
Și se vede de departe...
Străbătând în întuneric,
Într-un peisaj feeric,

O lumină-n depărtare...
Din poiana,despre care
Toată vietatea știe,
Că-n căsuța cea pustie,

S-au oprit mai de cu seară
Ca să nu'nopteze afară
Un pribeag,ce cu durere
Și-ajutat a lui muiere,

Să găsească în sfârșit
Un locșor mai încălzit
Iar în vatra dărâmată
Altă dată minunată,

A încropit un foc mai mic,
Dezmorțindu-se un pic,
Înainte de-a pleca,
În desiș și-a încerca

De-a găsi vreascuri uscate
Îndeajuns pentru o noapte...
Afundându-se în neguri,
'povorat de-a sale gânduri...

El ajunse într-o vâlcea,
Unde vag se deslușea,
O umbră mare,întunecată
În râpa neagră,răsturnată...

Surprins pe dată,el văzu
Ce niciodată,nu crezu
Căci soarta în față îi arăta
Pe acel ce nu-l putea uita...!

Boierul nostru cel viclean,
Acel hangiu cu budihan,
Ce-l alungase făr'de milă
Și-îi arătase numai silă!

Când ud...cerșise îndurare,
Și doar un pic de alinare,
Un adapost unde să stea,
De ploaia ce nu contenea...

Rănit și-n negură pierdut,
Al jertfei codrului,tribut!
Pentru tot ce-a săvârșit,
Rămas singur...!părăsit!

Pentru a lui,trufașă fire
Și pentru,a lui,nesimțire...!
Față de acei sărmani,
Cei flămânzi și făr'de bani!

Acum hangiul nost'cerea
Doar milă...și nu altceva,
Cu rugămințile-ndreptate
Spre-acel,ce el,în aceea noapte

L-a alungat din fața porții,
Lasându-l biet,în voia sorții...!
Dar timpul...!Ați văzut!E crunt!
Și n-a durat destul de mult!

Iar cel ce în trecut era!
Umil și ajutor cerea...
Acum e cel ce stă-n picioare,
Iar cel trufaș,viclean și tare

A devenit neajutorat
De lumea-ntreagă abandonat...!
Cerșind la rândul lui doar milă
Spre acel ce l-a alungat cu silă!


"Și-am așternut aceste rânduri,
Cu a slovei vers și-a mele gânduri,
Nutrind speranța că se poate...!
Să existe-n lume și dreptate!

Și pilda din acest poem,
Fie!povată și îndemn!
Pentru acei năpăstuiți...
De soarta vieții vitregiți!"