... căci dragostea și vinul sunt complementare,
nu se pot lipsi una de alta.
poate mai grav
amândouă au culoarea Sângelui.



Degetele tale iau forma unui vas adânc
în care se pot ascunde cu încredere câteva principii,
multe dintre ele iscate de începuturile Raiului
iar,
din degetul inelar se avântă către exterior patru picături de vin sărat.

Izvorăsc cu putere și se aruncă peste podea
ca și cum de mâine,
cele mai necunoscute puncte cardinale,
au șansa unică de a se arăta contopite într-o singură culoare,
una care nu seamană cu nimic.

După lungi întâlniri cu băncile din parc,
am înțeles că realitatea poate avea doar trei direcții,
toate cu un același roșu incandescent:
de naștere sigur,
de căsătorie,
poate
și inevitabil de moarte.

Suprapunerea lor durează foarte puțin…

Aș putea spune că secunda înseamnă eternitate
în fața unor coapse bine făcute,
care,
fără remușcări,
demonstrează că frumusețea nu valorează nimic în fața
unor fotografii de revistă
asta din cauză că
nimic din ceea ce mi-am imaginat la tine nu e real.

Valsul inimii,
culoarea pantofilor uzi de ploaie,
felul inuman de a fi imprevizibilă,
sau
de ce nu,
sânul drept care vibra sub atingerea clipei ce urma să fie trăite…
…iar apoi,
mulți porumbei roșii,
toți purtând sub aripi sticle imense de vin dulce amar…


Cele mai multe scuze le poți rosti atunci când
dezordinea din viața ta se așază comod
peste înțelegerea nepotrivirii,
una dureroasă,
una care ascunde în spatele ei o întreagă armată de îngeri patetici,
una venită din cel mai rece vânt al toamnei,
atunci când inimile se transformă in ciorchini uscați
din care,
va trebui să răsară mâine, cel mai sensibil suc al primaverii
căci Dragostea și Vinul sunt complementare,
nu se pot lipsi una de cealaltă,
poate mai grav
amândouă au culoarea Sângelui.

…iar în cealaltă viață nu vom putea fi altfel,
pentru că
am trecut prin astă lume ca un stol de fluturi sălbatici,
care își trăiesc înmulțirea în fiecare zi,
o înmulțire violentă,
fără atingeri,
doar cu o singură idee :
”cel mai grotesc lucru care se putea întâmpla era să nu ne întâlnim”,
iar tu privește-mă bine,
reține-mă bine
și spune-mi că nu te deranjază paharul așezat în fața-mi,
el e doar un simplu sens al înțelegeri pentru roșu,
culoare pe care nu o iubesc,
și poate n-am s-o iubesc niciodată,
dar nu din pripă,
ci poate mai mult din cauza scaunului pe care l-am așezat
fără să vreau în calea timpului,
peste tot ce a fost odată iarnă,
atunci când puteam să arunc în spate o gresie fermecată,
și lipsit de senzația bătrâneții,
puteam să am grijă de toate aceste sentimente,
fără obsesie,
doar cu nevoia de a nu pierde forma pe care o au degetele tale,
una de vas adânc,
în care să putem dormi fără speranță