atâta de străină și-atâta de departe
într-o lapis-lazuli, rotundă, m-aș preface
la gâtul unei fete boscorodind noroace
în nopți cu lună plină s-o apere de moarte

și să-i lumine chipul c-un dar de vino-ncoace
dar fără umbre tulburi de năzuinți deșarte
ca sufletul ei tânăr să fie pus deoparte
luminii neîncepute ce zorii stă să-mbrace


minciunii necesare să-i fie mai străină
decât soare răsare e pentru soare-apune
și vești despre mizerii nicicând să nu-i parvină

dar punți bătătorite și locuri prea comune
îi vor găsi vreo boală, vreo stigmă sau vreo vină
așa încât cu marea grămadă s-o cunune