Credeam ca idealul e cerul
albastru
și tot dorindu-l
mi-a rămas albastrul
in priviri,pe maini
și-ntre gene.
I-am pastrat scanteia
în suflet.
Pe atunci nu-mi pictam
chipul,
nu învățasem drumul printre
pietre
și-mi plăcea s-alerg
cu talpile goale prin
iarba de mai.
Am înțeles că-s prea jos
să-l ating acum.
Oricum
se șterge albastrul,
îl curăță ploaia.

Mi-a apărut un mic surâs:
mi-am amintit...
azi ruleaza un film alb-negru
la cinema.

O să mă vindec
de albastru.