Ia-mi creierul
în mâinile tale moi
și învelește-mi-l
în osul luminii.

Prima mărime peste zero este infinitul,
peste nimic, -
totul.

Desigur, pentru recea întemeiere a furnicii
eu sunt zeu cu putere
vai, numai de moarte.

Desigur, eu mă închipui furnică
pentru zeul meu
pe care totuși mi-l pot imagina prin mântuire.

Desigur, și zeul meu își are zeul lui.

Cum or fi fiind zeii zeilor
și câtă despărțire de neființă
va fi fiind între zeul zeilor zeilor
și zeu

între zeu și furnică
și furnica zeul cui va fi fiind ea
și zeul zeilor cărora
va fi fiind ea.

Toată mărturia e de față.

Semnul este; nu-l vedem.

Stăm pe un cap de zeu fără să știm.
Mâncăm legea timpului
spunându-i sâmbure de nucă.
Necitită, ea poate fi mâncată.
Imaginea întregului
ar putea fi o falie în stâncă, -
dar necitită, ea rămâne doar prilejul,
trist,
al ruperii copitei unui cal
scăpată în ea.

Toată mărturia e de față.

Ar trebui nu ochi rotund,
ci vederea ca oul.

E literă scrisă de jur împrejur
cum aerul de jur împrejurul globului,
cum carnea de zeamă a piersicii
de jur împrejurul sâmburelui creieros.
Acolo, în locul unde,
deodată, se vede totul,
când
a vedea nici nu mai înseamnă
a vedea.

Trupul este făcut să fie mic.

Sarcina ochiului e să fie mic.

Sarcina ochiului e să vadă linia.
Cifra e făcută să fie
lipită din micime, pe neființă.
Dar, vai, nu există mic,
nici micime nu este.
A fi mic, a fi număr,
a avea ochi
e numai o prăbușire din infinit.
Un infinit care cade din infinit.

Prima mărime peste zero este infinitul.
Mai mare peste nimic este
totul.

Stăm pe un cap de zeu fără să știm.
Virușii stau pe noi fără să știe.

Toată mărturia e de față.

Strig:
Nu ochiul trebuie deschis,
ci vederea.
Strig:
nu urechea trebuie ciulită, -
muzica lumii folosește urechile
cum cel care a băut
zidul sau trunchiul copacului.

Mă ridic și spun:
dacă poți, uită și nu-ți aduce aminte nimic
decât numai întâmplările tale și atât,
nu-ți aduce aminte nimic, mai ales legea uită-o.
Miră-te de tot ce ți se întâmplă,
miră-te de tot ce vezi,
atâta timp cât ai să te miri
ești salvat.
Amintirea te-a părăsit
și nimic din începuturile lumii nu te mai
cercetează.
Þine-ți minte numai propriile tale întâmplări
căci te-ai spulbera mai repede decât
însuși gândul spulberării dacă ți-ai aduce aminte.
Moartea este prima amintire,
și cea mai veche.
Amintirea lui nimic
amintirea lui nimeni
amintirea lui zero.

Ea e memoria.
Dar se șterge, se acoperă
cu sânge
cu miros de carne arsă
cu mirarea sângelui, numită groază
cu sunetul de nisip de clepsidră
al ruperii osului.
Atât îți zic, miră-te,
atât îți zic, urlă de durere.
Cine strigă și cine zbiară, cine urlă
și cine se vaită,
cine se-ngroapă în miros și în putoare și în
damf, în miazmă,
cine plânge
și cine se sărează,
cine se amărăște
și cine se zguduie și se hohotește și se zbate,
cine se jupoaie, se rupe, se smulge
acela nu-și aduce aminte de nimic
acela nu are memorie,
e ocolit de lege,
este.

Între mine și tine
numai cuvântul, acest organ fioros
și comun amândurora,
este.

Să-l rupem pentru liniște
să-l rupem pentru liniște;
lasă-mă înspre tine
lasă-te înspre sinea sa
de care ești legat
cu un organ fioros
și rupe-l!

Și treacă o pasăre printre noi doi.
Ba nu, trece o pasăre deasupra mea.
E liniște, e o tăcere
în care se aud cifrele.

Aripile ei mari și mov și mov
ca de mâl transparent
abia se înclină
sprijinindu-se pe stâlpii aerului.
Ba nu, eu mă clatin atârnând
de capătul privirii mele
ca un spânzurat de frânghie.
Ba nu, trece o pasăre magnetică,
leneșă, statică
În liniște, când dă din aripi
parcă se deschid ferestre.
Ba nu, se aud cum se deschid ferestre
de parcă o pasăre moale
ar zbura leneșă.
Ba nu, se deschid ferestre și o pasăre
Ba nu, aripa păsării parcă deschide ferestre.

E liniște, trece o pasăre
de parcă ar deschide ferestre,
aripile ei sunt
ferestre.

Da.