În fiecare zi îmi spun că trebuie să plec și că
în mine n-a mai rămas nimic chiar nimic
nici măcar o tristețe
nu pot inventa lucruri
timpul mi s-a lipit de tălpi
și e greu ca bucata de lut
tăvălită prin flăcări
o singură dată
oasele chircite unul într-altul
reazemă carnea puțină și ea
doar jumătate de trup mai ține umbra
peste nisipul ud
în fiecare zi
îmi spun că trebuie să plec știu
în mine există o gară cu peronul
pe partea stângă
biletul doar dus se cumpără în a șaptea zi
când Dumnezeu deschide albumul cu fotografii
privește și lasă un semn

totul pare să fie perfect

cotrobăi prin sertare și încep să împachetez
șervețelele cu dedicații de la primele întâlniri
globul cu iluzii și câteva zile
doar câteva
cât să-mi ajungă până la ultima oprire

de la o vreme începe să mă doară rău spatele
la ora când cocoșii echilibrează noaptea
tresar îmi rotesc ochii prin cameră
cobor din pat și ca un ultim gest
îmi pipăi părul până mă pierd prin
respirația albă a pereților
dincolo geamul
cade o stea
gândul se ghemuiește în mine
într-un colț al gurii
se oprește o rugă
ca o tristețe
stau încovoiat cu umerii grei
și aștept

nici nu știu dacă am luat totul...