e ceva în aerul nopților noastre
un iz de toamnă coclită care ne face incandescenți
n-am îmbătrânit la timp
zgomot de pași niște voci 2 sau 3 idei pierdute din nebăgare de seamă
niște drumuri care nu se știe unde ar fi putut duce
nu le-am urmat niciodată până la capăt
stingi țigara și cobori într-una din acele dimineți când apatic privești lumina
ea intră prin storurile trase se așază la masă cu tine
te acoperă


auzi oameni le observi fețele descompuse gesturile moi calde leneșe
respiră lângă tine iar asta nu îți mai spune nimic
sălbăticia ta doarme de mult pe o pajiște arsă


nicio fereastră doar uși fotolii dulapuri tavanul prea jos
ai vrea să fii cât mai departe de aici undeva în cafeneaua rusească
să bei ceaiuri amare făcute-n samovare-argintii să fumezi mult
să asculți caii cei negri alergând spre capătul lumii


zilele astea ne sfarmă între dinți ne rumegă cu plăcere
ne scuipă cu milă printre ceilalți
ar trebui să le mulțumim frumos și să dormim liniștiți mai departe


apoi ca și când un fulger peste apele calme
ca și când 1000 de ferestre deschise înspre mare deodată
toamna și iarna și toate visele noastre
alergând să ne prindă din urmă


frumoși sunt bărbații când scormonesc printre femei de împrumut
caută ceva strălucitor ceva de îmblânzit tristețea
amăreala aia cu ochii întorși spre înăuntru
pe care o poartă cu ei ca un drapel alb fluturat întru aducerea lor aminte

____________________________________________________

la detaliile astea m-am gândit înspre sfârșitul verii
cu puțin timp înainte de a pleca iar înspre nord
cu puțin timp înainte de a mă reîntoarce
în iarna care a urmat aveam să descopăr cu uimire că
el chiar m-a iubit iar asta desigur nu mai avea nicio importanță

avea să fie ultima iarnă a îmblânzitoarei de lei desenați cu cariocă neagră pe geamurile sanatoriului



ascultă acest text în lectura autoarei