1.

O, iar zaharisește crini prin casă
După-amiaza-n aerul divin!
Îngenuncheat pe fețe vechi de masă
Din nou secrete fragede dețin.

Dulapuri toropite-mi cad în brațe,
Nostalgice, cu diafanul gând,
De a-mi gusta extatica dulceață
A rugăciunii spuse surăzând.

Și-n timp ce-n vânt cuvintele se-mbină
Cu fluturii, iubindu-se frumos,
Mi-e sufletul suflat în lene fină,
În praf de mușețel și-n rouă roz.


2.

Să intri în dulapuri vechi de sticle
Ce te iubesc subțiri, ca-ntr-un delir,
Și-n lemnul de la raft de noduri care
Să te îmbeți, uleiuri să respiri,

Oțetele să ți le torni în suflet,
În cești cu-nfrigurare să cobori,
Izbit de lapte-n piept, cu nara-n zahăr,
Tot mai suav, tot mai ciripitor,

Pân' ce pierdut prin lămpi, fără nădejde
Împotmolit de-amurg lâng-un fitil,
S-auzi sfâșietor cum te recheamă
Dulci gângăveli de ceainicel debil,

Și-ncet, cu o oboseală grațioasă,
ÃŽn pelerine moi de bulion
Înfășurat, spre camerele triste
Să te întorci stingher și monoton...


3.

Cugetul mi-e fără nici o pată.
Cu delicatețe și alene
Am învins celeste damigene,
Falnice cetăți de vișinată.

Fierb în jur veșminte și covoare,
Dulci fotolii lin mi se supun,
Așteptat de fragedul magiun
Celofane rup. Clipele-s rare.

Și-și frământă-n aer nebunește
Flama invincibilul piper.
Dureros oglinzile mă cer:
Trupu-mi absorbit le adâncește!


4.

Melcul cel mic cu muget lin
Iubea în-taină un serafim
Și bea buton după buton
De bulion c-un gentilom.

Și astfel zilele treceau,
Îngerii blând doxologeau,
Pe pajiști se lua la trântă
O portocală cu o sfântă.

Dar în dulapul nesfârșit
Melcul cel mic s-a-mbolnăvit.
Și-atunci sosi, tăcut și pal,
Un flautist provincial,
Cerându-și voie să înceapă
Să-i pună perne moi sub ceafă
Melcului mic, lipit de-o ceapă...


5.

Motanii mei sorb rom pe catifele
Și-mbătrânesc piftea după piftea.
O, hai să sugem ciucuri de perdele;
Afară plouă, ploaia va-nceta
Și-o să ieșim blând uluiți pe trepte
De strălucirea șanțurilor vechi,
Din streșini picături o să ne-aștepte
Să ne sărute tandre în urechi,
Bălii cu apă leneș îndulcită
De nostalgie, lâng-un strat de cepi
O să ne ducă iarăși în ispită
Să-ngenunchem, și-atunci o să pricepi
De ce-s atât de trist când cherestele
Trăiesc și mor iubite de-o cișmea.

Motanii mei sorb rom pe catifele
Și-mbătrânesc piftea după piftea.


6.

Degeaba port cravată aurie
De fin ca să impun firme de ceai
Și la manșetă, cu melancolie,
Buton de rouă țiplă și coral,

Și umplu cu amurguri vechi bidoane
Spre-a înmuia în untdelemnul lor
Trenul format din fragede vagoane
Prin care umblă domnul conductor,

Și fluturi creți învăț cu sârguință
Și-n crătiți curăț mazărea zglobiu;
Vai, mi-s obrajii rumeni de căință
Și cozorocul veșted la chipiu.


7.

Eu trebuia să fiu în soare,
Să nu cunosc nici un cuvânt
Lăsându-mi mâna ca pe-o rază-n
Fântânile de pe pământ.
Și bun prieten cu cristalul
În proaspăt m-aș fi-adăpostit,
Fără să-mi tulbure tăcerea
Femeile cu pas greșit.


8.

Mi-e teamă de o portocală!
Ea este-adâncă și rotundă!!
Mi-am pus costum cu fulgi de gală.
Oh, simt cum trupu-mi se scufundă

Ca într-o balie, alene
Spre miez, acolo unde-i bine,
Cu fragede genuni în gene
Și ceafa pe dulcețuri fine,

Să fii pecetluit de-amiază.
Zadarnic cei rămași în casă,
Deasupra, pe-un țărm de vază,
Mi-aruncă frânghii de mătasă.


9.

Nu am nici un regret ca să mă certe.
Prin simțurile mele schimbătoare
Plutesc încă bucăți subțiri de soare,
Fărădelegi de vise, dorinți incerte.

Pe punți lucioase, printre fenomene,
Þinându-mi liric cumpăna c-un crin,
Înaintez puțin câte puțin,
Umbrit de somn, catifelat de lene.