Într-o duminică, pustie la prânz,
Soarele și adierea vântului,
Legănau frunzele copacilor amorțite, plăpând.
Altele desprinzându-se ușor, ușor...
Căzând pe mesele cafenelelor triste.
Stând, uitându-mă spre ținutul fără urme,
Mi-am amintit cu tristețe de un nume...
Punând mâna pe albumele cu poze,
Având lângă mine și câteva doze,
Și dealuri de batiste, albe-negre.
Dând la rând poză cu poză,
Amintire cu dezamăgire,
Patimă cu lacrimă.
Căzând o lacrimă,
Făcând ca victimă,
O săracă poză,
Făcută cu stimă.
În poză eram noi...
Lacrima căzu între noi.
S-a prelins, până a ajuns
La medalionul gâtului tău, nins.
Trupul tău, în amintirea mea stă ascuns.
Cu greu voi săpa, străpuns, de al tău trup ascuns.