Când obosită luna, sătulă de umblat
Apune liniștită, lasând loc pentru soare
Și frigul dimineții, cu glasul congelat
Îngheață cea mai mică, idee de visare

Neobosit de gânduri și chinuit de dor
Așez cuvinte limpezi, dar încă nerostite
Cu istețimea rimei, ușor, la locul lor
Să pună capăt nopții, atât de nedormite

Am mâncărimi de șoapte și vorbe lungi de duh
Să le trimit la tine, să ti le pun pe buze
Așa cum păsări albe, colindă prin văzduh
Și pești lucioși, în ape, se zbat între ecluze

Răsună-n minte susur, de calde serenade
Cântate la balconul, imaginar vopsit
Iar buzele tânjesc, după plăceri nomade
Cu ruj intens, mânjite, de ochiul obosit

Alerg voios spre tine, cu mușchii încordați
Iubirea ce-o visez, se pare că nu vine
În fața judecății, suntem acum doar frați
Și culmea fericirii, eu chiar că mă simt bine

Sfidez puterea nopții, căci venerez lumina
Căldura ei îmi dă, speranța că-s văzut
În trupul meu sleit, mai umblă vitamina
Ce mă ridică-ntruna, atunci când sunt căzut

Sus, cocoțată veșnic, iubirea îmi răsare
Cu soarele odată, din orizontul larg
Și-mi dă putere iarăși, să caut alinare
În valuri de căldură, care cuminți se sparg

Te mângâi ipotetic și tot așa sărut
Iar adevărul vine, să mă trezească-n zori
Și numai poezia, îmi stă cuminte scut
În fața ploii reci, ce cade dintre nori

Mă mint pe mine însămi, când zic că mă trezesc
Căci genele n-au fost, în noapte prea lipite
Dar gândul că exist, că pot să mai iubesc
Îmi dă închipuiri și poftă de ispite

Tu înțelegi, sunt sigur, sinuoasa cuvântare
Și versul ăsta greu dar scris așa ușor
Cu toate că-ntre noi, e mare depărtare
Tu știi că-mi ești aproape iar eu sunt iubitor

Sărutul meu cel lacom, îl dirijez spre tine
Și liniștit îl pun, să se desfete-n tihnă
Căci soarele răsare, încet, aici la mine
Iar eu de-acum visez, la pace și odihnă