Poate ar fi mai bine ca florile
Să înceapă să sângereze
Când le tăiem
Iar sufletul să ne oblige
Să le organizăm funeralii
Ca să vedem cât de inutil
Este gestul nostru.
Ce plăcere ne mână de la spate
Să privim agonia lor
Și să ne bucurăm, privindu-le
Cum mor încet
Închise între pereții
Imaginii noastre despre
Frumos?
Ce păcat că nu le mai putem
Aduce la viață
Oricât le-am îngriji
Și oricâte lacrimi am vărsa
Peste ele.
Poate, doar, dacă ar putea
Să se tânguiască
Le-am băga mai mult în seamă
Sau, măcar, ne-am astupa urechile
Rămânând doar să le privim
Cum mor în cauza culorilor.
Sau poate avem voie
Să ucidem
Pentru o pată de culoare?
Mă tot gândesc: și dacă n-ar fi
Frumos să le facem și un cimitir
Unde să fim obligați să le ducem
La final…
Eu cred că de lene am ezita
Să mai participăm la masacru…
Sau, în semn de protest, să se vorbească
Între ele, florile, ca, de mâine, să fie
Toate
Negre.