I.
Covărșitoarea natură-amorțește privirea.
Privirea matură-amuțește gândirea.
Gândirea cu totul reface iubirea.
Iubirea și ea îmi adoarme trezirea.

Trezirea-mi preface trăirea-n simțire.
Simțirea se pierde-n amalgamul de fire.
Firele alcătuiesc o-ntreagă omenire.
Omenirea se preschimbă vag în menire.


II.
De ce divinul zdrobește-ncet mundanul?
De ce omu’ distruge omul ca vicleanul?
Să fie oare o refulare cu rolul de salvare?
Să fie instinctul primar prefăcut în oroare?

Nimic din ce-i palpabil nu-i valoare.
Nimic din tot ce-apare nu dispare.
Nimicul din nimic se face mare.
Nimicu-n sine e supravaloare.


III.
Tot ce poate fi probat e știință.
Tot ce nu e mort e ființă.
Tot ce nu se vede e-n credință.
Tot ce-i efemer este tendință.

Începutu-ncepe odată cu sfârșitul.
Sfârșitul se dezvoltă-n infinit.
Infinitul nu poate fi nicicând finit
Precum un început nesfărșit!