Evadarea

Când floarea de castan se coace
Și fluturi albi din ramuri curg,
Atuncea doru nu-mi dă pace
Mă-ndeamnă să pornesc în crâng.

Eu calc ușor pe iarba crudă
Si simt în tălpi căldura terii
O dulce feerie mă inundă
Plutește-n juru-mi chipul verii.

Adânc în mijlocul naturii
ÃŽmi fac culcuÈ™ sub un castan
Ascult atent pulsul pădurii
Sunt om?sunt oare tot platan?

Mă contopesc cu crângul de castani
Mi-acoperă petale trupul….
Mă simt ușor, nu am în spate ani
Îmi zboară slobod, iute gândul…

Și fuge gândul meu departe
În sus chiar dincolo de zări
Se duce liber catre astre
Se pierde în adânci visări!

Lăsate-s toate cele pământene
Doar seva din pământ mă-mbată…
Plutesc prin neștiute sfere
Zăresc de sus planeta toată!

Pierdut în gândurile mele
Petale albe mă-ncojor…
Aș vrea sa zbor și eu cu ele
Căci nu mă doare nici un dor!
. . . . . . . . . . . . . . .
Castani și ierburi și furnici
Petale, frunze, rămurele…
Ce minunată viață e aici!
Aș vrea să fiu mereu cu ele!

Să dorm de flori înconjurat
Să beau doar roua dimineții
Și să trăiesc cum n-am visat
Să dau acum de sensul vieții!

Să mă trezesc cu prima rază
Și să adorm cu prima stea!
Să-mi zboare gândul fără pază
Să cred că sunt stăpân pe viața mea !

București, 21 mai 1999