Scripca se iritase, implorând nervos,
și dintr-o dată izbucni în plâns,
așa, copilărește,
încât bărbatul nu mai rezistă:
"Bine, bine, fie!" - zise.
Dar de fapt el obosise și,
fără-a asculta până la capăt
pretențiile scripcii,
o tuli pe-ardentul bulevard Kuznețki, -
valea!
Orchestra privea nedumerită cum
se tot bocea nervoasa scripcă
fără cuvinte,
fără ritmuri
și doar de undeva
o farfurie tâmpă
zăngăni-trăncăni:
"Ce-o fi cu asta?"
"Oare cum se poate-așa ceva?"
Iar când heliconul -
mutră de aramă - ,
transpirat,
strigă:
"Proasto,
plângăcioaso,
șterge-ți lacrimile!" -
eu mă ridicai
strecurându-mă, clătinat, printre note și,
încovoiat de groaza pupitrelor,
nu știu de ce strigai:
"Doamne!" -
aruncându-mă de gâtu-i de lemn:
"Scripco, nu ți se pare
că ne-asemănăm fatal? -
pentru că și eu
urlu -
însă nu pot demonstra nimic!"
Muzicanții râd:
"A intrat la apă!
Veni la mireasa-i de lemn!
Vai de capul lui!"
Iar mie - în cot mi-i!
Eu - sunt bun!
Dânsa - e cea mai bună
dintre suratele ei.
"Scripco, știi ceva?
Haide să trăim împreună!
Ce zici mata?"




* Eu și Napoleon; Editura Ideea Europeană; București; 2008;

* Prefață, traducere și note de Leo Butnaru.