Un copac, pe-o stradă, aproape defrișat,
Îmbrățișat de vânt și de păsări asaltat.
Vârful lui, gâdila norii pufoși ai cerului.
Ramurile goale, se lăsau în jos agale.
Așa tablouri foarte rare...
Dar, în vârful depărtat,
Era spânzurată, o nucă uscată.
Boltă înstelată...
Dis-de-dimineață,
M-am uitat pe fereastră
Văzând soarele chinuindu-se să zâmbească...
La poalele nucului, era...
Nuca-nsangerată.
Privind-o de la fereastră,
Căzută și crăpată,
Se ostenea să nu fie văzută, apoi mâncată.
Biata nucă a fost suflată de vânt în drum,
Urmând a fi strivită de un om, trecând...
Pământul devenise mormânt...
Poezia terminând.