După osteneala celor nouă apucături de piatră Serafim a înțeles că nimeni există. Și-a sumes mânecile a privit în ochiul apei a văzut un chip a tresărit a privit temător în de-a dreapta apoi a umezit chipul văzut
era el în numele apei-
Vine secetă și se coboară îngerul vita obosește în goana câmpului se aprind focuri iese lumea la poartă-
ÃŽncotro Doamne?

Cel mai înalt munte era în depărtarea sinelui.Urca Serafim pe ață urca și suspina bătea cu degetele aerul și din bătaia de aer a ieșit lumină Serafim era urcat muntelui de acolo omul se vedea mic și mai scund sufletul
- Unde mergi mă? striga nimeni din urmă și era frig cu atât mai frig și mai uitat înapoi era privind Serafim în timp de urcare

Din soarele zilei curgea o lacrimă una mare și din aceasta încă una mai mică parcă lacrima de botez despre care auzise Serafim de șapte din șapte coloane

Sta ghemuit și înfuleca din iarba apusului era flămând Serafim sta ghemuit în așteptare de gânduri
încotro să meargă în zori

singur
nu era bine...
în casă de om... tot singur
...în strigarea de sfinți nici atât
....nicicum și niciunde


Nu paserea cântă înalt ci Domnul scutură aripi
ÃŽncotro Serafime?