Domnul în capul mesei cânta aleluia, avea
vulpi în barbă și mai râdea uneori, atunci
când își trăgea duhul - v-am păcălit, parcă spunea,
iată cum își urmează calea unitatea ei de măsură,
respirația duhului de care te cramponezi, făgăduiala
acelei diferențe dintre adevăr și ofrandă
dar e atât de senină și de înaltă bunătatea stepei,
traversezi suferința prin ea până la dispariție
și până la urmă îți atingi pielea cu vârful speranței
într-o cromatică vie precum ecoul luminii
din care răsar cele mai frumoase chipuri de berze,
sau poate de lebede
eu știu că gândești în de toate binele zilei
ce plutește în casă, mirosul stelelor și
ecoul pământului durează la nesfârșit, parcă
e noaptea lacrimilor totuși, spuneam, și pe chipul tău
cădeau pale de aur și de tămâie, albastre ca zăpada
eram tineri în preferințele cerului, calea victoriei
sclipea lejer de licurici, cu ochii închiși lepădăm masca
acelei istorii care murea în propria ei pulbere roză.