Doamnă, am trecut strada pe albastru,
Vasco da Gama mă lua de mână și începea
să cânte, amintindu-și de toate căpeteniile
insulelor sale pierdute și risipite duios
pe pupilele vaselor sale, surâdea și
intram în dormitorul tău frumos desenat
ca o egretă de seară cu liane și eghileți pe pereți,
începea să plângă ușor din unghere, un faun
ne servea punch-ul, puțin din prora
surâsului tău și apoi, cufundați de emisfere
și tortul de mac, treceam visul.

Din când în când îngerul cobora, bătea
cartul, de inima lui se lipeau sentimente
și păsări nebăgate în seamă de nimeni,
se striveau de stânci și de amfore, de cornul
de aur al lunii, făceam baie în pustiu
îmi uitam libertatea înăuntru, în sufletul tău
de libelulă orientală, oh, Doamna mea, nu
era timpul, spuneam, Vasco da Gama
sigur știe când treceam strada
și bate ora albastră.