Ducându-te,-ntr-o doară, la
un music-hall de mahala
cu roșie lampă
și, pe afișul vechi, o vampă
leit ălor de la rampă
ce-s, însă, vii
și naturale,-ncât revii,
că nu se poa' să nu mai vii
și-a șpea oară,
că un' să-ți afli o dom'șoară
pe pofta inimii, ușoară,
dacă nu chiar
la music-hall-ul familiar,
neanunțat în nici un ziar
(căci nu au buchii
atât de roz și făr' de muchii), -
să știi că-i sufletu' lui Luchi*,
el e, pe rol
de periferic music-hall,
spre seară plin, la ziuă gol,
iar lunea pauză
până a doua zi, din cauză
că și circarii se repauză,
fac lunea blau,
dacă duminica nu au;
cât despre,-n fine, roșia sau
neroșia lampă
(lumina căreia,-n detrampă,
se zbuciumă ca, pe o hampă,
un steag de tulle), -
să știi că-i inima lui Jules,
așa să știi: că-i a lui Jules**,
și că-i un claun
amorezat și fără scaun
la cap, și că suspină cà un
biet Pierrot
această inimă, - cu o
metaforă a lui Charlot
din altă piesă.


*Cf. Luca I. Caragiale, Solilocul dintâi: "E sufletu-mi un "music-hall"/de mahala/cu-o lampă roșie la intrare..."
**Cf. Jules Laforgue, Complainte de Lord Pierrot: "J'ai le coeur chaste et vrai comme une bonne lampe" și "J'ai le coeur triste comme un lampion forain".