Maria del Albiento
ne toarnă viețile-n pahare
cu dezinvoltura cu care
ar săruta.

vinul patinează din sticle
și zvârcolește-n mese
inel înspumat
de logodnă

moș Asturias, mă ia de umăr
cu ochiul încâlcit de băutură,
băiete, zice, dumnezeu e femeie ca să știi
i-am văzut aseară coapsa
arcuită peste hiperspații, printr-un ciob
(el mereu vede lucruri prin cioburi
de la sticlele de bere, mereu, nu știu
cum și le lungește spre cer
ca pe un hubble sau precum
se întind melcii din carne
și se laudă că văd)

scoate-i barba, mai zice, din cer și din icoane,
din prunci, din oameni
și din bărbi,
dar nici nu-l mai aud prea bine,
îl duc bărbații pe sus
să-l culce
în pat de lemn.

Maria del Albiento oftează
mai lustruiește un pahar
mai privește la fereastră
poate vine cineva.

afară-i frig
merg prin pietriș, îmi cimentează pașii,
un marte roșu ca un buric
moșit de haos se varsă din cer
tainic, menstrual
dintr-o urnă
cu fier topit.

la naiba, îmi zic, lumea asta știi,
e o prostie să zici că s-a făcut
în șapte zile, doar nu-i
recoltă la vie sau
nuntă de oameni cu stare,
ci lumea e dintr-o gestație mai lungă,
de nouă luni, și-n noi
crește parcă
o a zecea, neterminată,
neîmplinită ca un val
care se adună din ghețare
să-și smulgă spumele pe stânci.
eu merg pe câmpiile-năsprite
cu macii albi ai lunii nou-născuți
în păr, mă-ntorc spre casă,
fluier rece și mă gândesc
la Maria del Albiento.