Site-ul Agonia.ro organizează concursul de poezie

"Marele Premiu de Poezie Agonia 2009"

Concursul își propune să evidențieze cea mai bună poezie/cel mai bun poet din concurs. Se va întocmi un clasament general cu toate poeziile participante.

Cerințe/ Condiții/ Regulament:

(Acest regulament va fi aplicat în litera și în spiritul lui)

1. Poate concura oricine are un singur cont valid pe site, cu nivel minim 50.

2. Un concurent va înscrie O SINGURÃ poezie - nepublicată anterior (site, internet, volum, concursuri, revistă, etc.). Nu se impun restricții privind tematica. Alte genuri literare, precum și (sub)genurile de poezie: epigramă, haiku și similarele nu se încadrează în scopul concursului.

3. Organizatorul va elimina din concurs textele care nu respectă regulile de postare pe site (textele care conțin cuvinte scrise în întregime cu majuscule, nu au toate semnele diacritice, conțin greșeli de limbă, gramaticale sau de ortografie, conțin limbaj explicit), textele care nu se încadrează în scopul concursului (vezi pct. 2) sau care fac referire la nume de persoane de pe site.
Aceste texte vor fi descalificate de organizator și nu vor fi supuse notării juriului.

4. Textul va fi postat sub acest anunț, în căsuța de texte înscrise în concurs (NU ÎN CÃSUÞA DE COMENTARII). Această căsuță va fi activată la începutul etapei de postare a textelor (“Aici poți să înscrii un text la acest concurs”)

Important:
Concurentul va înscrie la titlul comentariului: MarelePremiu2009
Concurentul va înscrie în comentariu: titlul poeziei, textul și, tot acolo, numele autorului.

NU PUNEÞI TITLUL POEZIEI în căsuța de Titlu, ci în căsuța destinată comentariului, împreună cu textul și cu numele autorului. Orice text trimis cu alt titlu decât cel preconizat (“MarelePremiu2009”) va atrage după sine descalificarea concurentului. Motivul este unul cât se poate de simplu: în pagina personală va apărea, implicit, la comentarii, titlul trimis. Se va evita, astfel, deconspirarea autorului.

NOTÃ: Orice text trimis în altă parte, la Traducere, în căsuța de comentarii sau oriunde poate fi cunoscut ca aparținând unui anume autor, va fi descalificat, pentru că a devenit vizibil. Nu se admit reveniri-corecții la textul trimis, astfel că rugăm MARE atenție la editarea textului de concurs.

NOTÃ: Vor coexista, în etapele de postare și de notare, două căsuțe: cea obișnuită, de comentarii, în care se poate comunica, fără a abuza, cu organizatorul, și o a doua - cea în care se vor introduce textele pentru concurs și notele, în ferestrele de timp prevăzute pentru etapele respective. Ceea ce se introduce în căsuța de Comentarii (cea obișnuită) e vizibil pentru toți. Ceea ce se introduce în căsuța de “Texte înscrise în concurs” rămâne ascuns (vizibil doar pentru organizator, în vederea mutării la etaj, atașării numelui în final etc.)

5. Textele (și implicit autorii lor) nu sunt vizibile după postare. Se va putea observa, totuși, avansul contorului de texte înscrise pentru concurs. Dacă aveți dubii privind completarea acțiunii de postare, puteți întreba în spațiul destinat comentariilor. Încercați să nu abuzați. Dacă aveți dubii privind completarea tranzacției de postare, puteți trimite textul din nou. Dublurile vor fi eliminate și acțiunea nu va fi considerată ca o abatere de la regulament. Totuși, dacă în mod întâmplător, un concurent se vădește ca participant la concurs, faptul nu va fi considerat ca o încălcare a acestui regulament. E bine să vă logați chiar înainte de momentul trimiterii textului pentru concurs.

În mod excepțional, dacă o poezie este introdusă greșit (la Comentarii sau altundeva) și devine vizibilă cu autor cu tot, ea poate fi înlocuită cu o alta, TOTAL DIFERITÃ (astfel ca să nu permită în nici un fel identificarea autorului ei), respectând fereastra de timp alocată prin acest regulament.
Această prevedere nu va fi abuzată prin trimiterea de modificări la poezia deja postată. Ce s-a trimis unde trebuie, prima dată, rămâne bun trimis.

6. Postarea se va face în zilele de 16-18 noiembrie 2009, încheindu-se la ora 24 a zilei de 18 noiembrie

7. După terminarea perioadei de postare, organizatorul va muta textele la etaj, sub acest anunț, fără numele autorilor, expunându-le juriului, spre notare.
Autorul care constată o eroare la transpunerea textului său o poate semnala printr-un mail pe adresa [email protected].
Important: orice eroare privind textele afișate după încheierea perioadei de postare va fi semnalată pe adresa mai sus menționată, nicidecum în spațiul destinat comentariilor (pentru a evita divulgarea identității)

8. Poeziile înscrise în concurs vor fi notate de un juriu format din 5 persoane, cu note între 4 și 10 (vezi mai jos componența juriului) cu eventuale fracțiuni zecimale (de ex.: 8,5, 8,7, dar nu 8,75).

Perioada de notare este 19-21 noiembrie.

La acest concurs, notarea nu este deschisă publicului.

Notarea se va face în forma : Număr text - Notă. Ordinea textelor va fi cea afișată la etaj.

9. La calcularea punctajului fiecărui concurent, organizatorul va lua în considerație toate notele acordate de membrii juriului. Notele acordate nu vor fi făcute publice la încheierea concursului.

10. Numai după terminarea votării, adică după ora 24 a zilei de 21 noiembrie, pot fi postate comentarii privind poeziile înscrise în concurs (în căsuța de comentarii): mi-a plăcut poezia aceea, critică la text, etc. Cei care nu vor respecta această prevedere, comentând oricând înainte de terminarea notării, riscă sancțiuni, iar în cazul în care sunt concurenți, eliminarea din concurs.

11. Clasamentul poeziilor/concurenților, în ordinea descrescătoare a punctajului total obținut de fiecare text (de fapt, clasamentul autorilor), va fi afișat în cursul zilei de 22 noiembrie, moment în care numele concurenților vor fi atașate textelor din concurs.

Autorul clasat pe primul loc va primi trofeul:

"Marele Premiu de Poezie Agonia 2009"

Nu se vor acorda alte premii.

Organizator:

Eugenia Reiter


Juriul concursului:

Vasile Munteanu
Mădălina Nica
Emilian Valeriu Pal
Paul Bogdan
Adrian Suciu



Succes!


... și trofeul










Clasamentul




1. am slăbit maria – Leonard Ancuța – 8,2


iubirea se împuținează în fiecare zi și am ajuns s-o duc rău
nu mai am serviciu nu mai am casă
sînt mai ușor cu cîteva nume de oameni de străzi
ne subțiem maria suntem mai firavi decît turnurile gemene
în fața unui atac terorist
lumea simte asta
bărbații intră în tine vor să lupte cu mine
cu cine să lupte maria cînd sînt doar un cui pus piedică inimii
femeile-mi simt slăbiciunea
întind mîinile încearcă să-mi pună nacelă
dar cum să mai pot zbura cum aș putea să mă înalț fără tine
nu știe nimeni cum se sărută de-adevăratelea
să-mi sufle aer cald în plămîni

am pierdut toate viețile pe care mi le doream
dragostea e un stol imens de corbi înfometați peste un cîmp de bătălie
fiecare trup o parte din povestea noastră
s-a adunat toată iarna pe-aici
e ca la waterloo
cînd carnea se împuținează dragostea moare de frig
și pierd puțin cîte puțin din iubire încă un nume al tău și încă unul
mai am un singur sărut maria îl păstrez cînd o fi să pună pămîntul
deja mi-e ușor sînt o insulă plutitoare
am oasele tot mai moi mai aerate
cum e ciocolata aia albă cu bule
mi-e teamă c-am să pier cu totul maria că am să rămîn
fără mîini fără gură fără un piept la care să te strîng
o fotografie din care să arzi bucățele ori de cîte ori
ți-e frig sau te simți slabă


***


2. câinele andaluz – Liviu Ofileanu – 7,9

a.
elementele naturii, prozaice așa cum le știm,
vor rămâne din păcate la fel cum le știm; ceea ce
fără voia noastră capătă un alt relief
e timpul spart între măsele,
străzile orașului care călătorește prin sinapse.
ca și până astăzi, Lumea va gravita cuminte în jurul catedralei,
va trimite alt câine în spațiu.
„nimic nou subt soare” - din aziluri,
nebunii vindecați de realitate își vor alege alt mareșal.
ai prilejul să taci din gură. sau povara vorbirii.
posteritatea te va descoperi la timp, un pui de dali infatuat
ca o codană prinsă iubindu-și mopsul pe scaunul electric.


b.
să iei ceva pe tine fiindcă e foarte frig, își zice lulu.
știi, gerul are un C al său, anume
tremurul înlătură râvnitele halucinații,
declanșează seismul interior pe cea mai apropiată falie.
dar nici așa nu se scutură îndeajuns asistența,
e nevoie de o crimă perfectă pe scara A4.
poate un om cu o grenadă în gură, o magdalenă dornică de șocuri.
îți trebuie un public american -
nu înghite orice și moare subit de plictiseală.


c.
aiurind-meditând, lulu simte stomacul lipit de spate.
s-a uitat la un documentar cu auschwitz, observase cum
nevinovata mustață a lui charlie chaplin o poartă hitler.
dar acum a luat banii pe șomaj… o dată pe lună.
în seara asta va mânca bine – o dată pe lună.
pulpa de pui îl exportă direct pe canapea. carnea e grea,
la propriu și figurat, dar pe farfurie nu rămâne nimic.
s-a extenuat înfulecând.
ziua moare, i se încolăcește în jurul gâtului ca o viperă albă.
și a fost o zi nasoală - își căutase altă cameră cu chirie,
cu alți stăpâni, alte mutre și mofturi. în plus nu mâncase nimic.
acum recuperează: adaugă mulți cartofi
tăiați oval cu muchii ascuțite precum simbolurile gotice,
cartofi prăjiți în uleiul Duhului Sfânt, stop.
vrea să facă mai multe lucruri deodată – poezie și roman,
așa cum sunt ofertele din magazinele universale:
„creion cu ascuțitoare” la prețul de numai - bare de cod.

d.
seara, umblă singur prin baruri
are un carnet și notează toate mutrele: cerșetori, bărmănițe,
gesturi și fapte infime.
desigur, nelipsitul nebun al satului. dar asta nu e tot.
fără să-l vadă cineva, se mai duce cu gândul
în spatele gării de nord, la ucraineanca liuba,
liuba iubește ieftin dar nu vrea să o săruți pe gură.
El se mulțumește să îi preseze umărul stâng cu buze de mort.
dar asta a fost acum câțiva ani.
deh, s-a prostit… adică am o vârstă.
revista cu sexy-CD, gonflabila
nu-mi pot ține prea multă vreme de nevastă.
mă fac impresar, trebuie să impresionez o femeie,
să rup gura strâmbă a târgului.
în fine, știe tot cartierul că totul îi iese penibil. și aici, El sublinie cuvântul, pentru că îi apăru într-o lumină aparte:
penibil e ceva nașpa, care se antrenează pe pielea lui,
un fel de execuție abilă, ochi de lebădar.


e.
chiar aseară a făcut-o lată: s-a certat cu factorul poștal pentru o chitanță pierdută, apoi pentru scrisoarea care nu mai sosea.
Lulu crede că licheaua o citește acasă și se amuză.
fierbe de furie. toată lumea vorbește că e îndrăgostit. de cine,
numai El nu a aflat.
acum, după miezul nopții trebuie să o scrie chiar El.
o să-mi țină isonul muzica tristă din „ederlezi”.
are ceva dramatic, chitara, explozia de sunete mă fac să plâng, dracu’ știe de ce.
afară e un ger uscat cu pietre peripatetice.
n-are calorifer și, cum fumează,
simte că aerul e la fel de prețios ca și focul;
deschide fereastra și o închide imediat: mi-e silă,
toate perdelele put a călugăriță.

f.
începu cu mișcări arcuite: urările de salut, starea impetuoasă a vremii. "impetuoasă" e nepotrivit dar nu corectează,
pe negândite o emoție calmă învălui atmosfera,
un val de căldură îi desface fermoarul la blugi.
simte cum vibrează locul situat acolo, cum i se luminează fața și scrisul căpătă o exuberanță fără motiv…
plana pe amintiri și fraze neoromantice
iar abundența elementelor care țin de cadrul psihic
sufletul visul viața și moartea
întrețineau o simplitate previzibilă și virilă,
un text enorm și dezlânat.
acum o ține la curent cu absolutul singurătății „usturătoare”,
cum a mers pe jos până la aeroport numai ca să vadă de unde va decola avionul ei.
face o trimitere la obișnuințe - cina în doi,
plimbarea de seară ( destul de periculoasă ) pe lac.
înșiră în diminutive obiectele care alcătuiau prezența ei în lumea lui închisă ca un cerc, magie prin care El iese înafara timpului:
( obiecte ) oglinjoară, pieptănuț, forfecuță; ( fizic ) obrăjori, mânuțe, sânuț, puțică…
îi scrie că El lucrează la o fabrică de rame pentru ochelari,
cum face niște lentile mari care nu încap în chenar,
și cum ăia l-au dat afară de a dormit pe un câmp cu grâu crescut până la genunchi - o noapte de vară, cu cerul plin de
schije galbene.
sau cum visează încă, precum quijote la dulcineea lui obeză și proastă, că doarme cu obrazul pe sânul ei drept
care-i puțin mai mic decât celălalt.
ori, că i s-a umflat – dar asta nu o scrie fiindcă mi-e rușine.

punctul G.

acum se ridică și
plimbându-se în camera de 2 pe 2 a căminului,
rotindu-se pe câte un picior și apăsând podeaua
ca și cum dansul lui enigmatic și sincopat ar pune frazelor cenzura tipică lungimii unui vers,
citii, în sfârșit, cu voce tare
scrisoarea pe care nu a primit-o niciodată:
Ea, nicoleta, îi transmite ca de obicei
multă sănătate și fericire
amănuntul principal că îl așteaptă îmbrăcată în batistă;
că e singură acolo în lume și foarte tristă…
iar El, își netezește locul situat acolo,
închide scrisoarea cu ochii de chinez
și în timp ce somnul îi leagănă căpățâna,
îmi paralizează mâinile,
frazele încep să se scurgă
gelatinos,
de pe hârtie pe covor.


***


3. Calea Lactee e casa mea - Tincuța Horonceanu Bernevic – 7,7

Calea Lactee e un loc din care privesc cerul
mărul de la drum pădurea eu pot oricând să ajung până acolo
nimeni nu mă întreabă unde plec de acasă
cât timp pielea mea are un tatuaj
cu o iguană
am dormit într-o frunză de măr trei luni
toamna m-a găsit acolo și nu mi-a spus nimic
în liniștea satului nimeni nu spune nimic
picurii de lapte se împrăștie dimineața pe drum
dacă nu-i linge nicio pisică se transformă în stele
de asta la bunicul cerul era plin
mai multe ca la oraș și mai aurii
bunicul îmi spunea că erau suflete care dormeau
n-am înțeles limba pe care-o vorbea
decât mult mai târziu
Calea Lactee e casa mea dintotdeauna
acolo mi-am lăsat dinții de lapte, câteva lacrimi șterse pe furiș
și două trei bătăi de inimă mai aparte
ca un scârțâit de ușă
medicul spune că nu-i nicio problemă
aș vrea uneori s-o împart
poate copiilor de la bloc, vrăbiilor
câteva stele să le țină de urât
sau ție, mai ales ție
atunci când mi-am tăiat degetul cu o seceră
și știam cât te doare
ți-am dat o cariocă
să nu-i spui mamei
că inima îmi bătea în palmă
lumea era mică ca un glob de cristal din care țâșneau bule
nimeni nu voia să citească în el viitorul
e atâta liniște în podul bunicului ca într-un fagure de miere
din care fug amintiri
ca niște albine uriașe
spre tâmpla lipită de aura somnoroasă a sfântului.


***


4. O bulă imensă de apă – Laurențiu Ion – 7,5


mă-nvârt în jurul ploii, dar ploaia nu mă primește
înăuntru. Se tăvălește în lumina farurilor.
aștept să treacă mașinile și mă îngrămădesc.
O bulă imensă de apă mă ridică deasupra tuturor.

în fața cinematografului stă un câine
ce crește odată cu ploaia. Până dimineață,
îl voi călări prin oraș, înjurând toți oamenii.
Pentru o vreme, puncte Fudds pornesc în cerc,
îmi e teamă și mă retrag.

noaptea e transparent de vie. În transa ei seamănă
uneori cu un far îngropat în mare.

mă gândesc mereu cum aș urmări câteva păsări
ridicându-se din copacii străzii, trecând peste
mitropolie și-apoi rămânând undeva, pe acoperișul
vreunui bloc, singure.
Ar fi un fel de circuitul vieții în natură.

sau îmi imaginez niște veverițe ce dansează vals
sub un cearșaf, atât de pline de elan, încât s-ar
putea înălța oricând la ramura ce intră pe fereastră.

De pildă, gândesc cu voce tare ca un gen de program
ce transmite vremea prin radio, însă de cele mai multe ori,
sunt sigur că nu mă ascultă nimeni.

de pe blocurile de alături, toate coloanele de lumină
cad fierbinți. strălucesc pentru câteva momente
și-apoi dispar. Sute de furnici se târăsc afară
dintr-un arbore. se vor îneca, cel mai probabil,
sau o bulă imensă de apă le va ridica deasupra tuturor.


***


5. despre poem – Ioan Jorz – 7,4
(lui marcel moreau)

I.
învățând că "nu-i poți face nopții un copil"
te redescoperi și te cutremuri
îți repudiezi sentențiozitatea
plutind în ceața incertitudinii ca printr-un
arpacaș - nefiert îndeajuns
același gri-crud ontologic
din care încerci să te extragi cu toate
degetele(smulgându-ți unghiile)
purificate de alcoolurile metafizice
adâncindu-te-n mocirla existențialistă
până din tine nu mai rămâne decât ceea ce
nu mai este de rămas
adică "nu-i poți face nopții un copil"
dar de ce n-ar merita să încerci?!
răzgândirea sinelui capătă gust de înfrângere
și o ușoară zguduire a firii
îți induce un (pre)sentiment de rătăcire
prin tine însuți
fără posibilitatea de ieșire de extindere
clipa pândește mută orice ezitare
sub semnul lui cronos
ți se apleacă colțurile gurii/buzelor într-un
rictus rău prevestitor
tu rătăcind înconjurul aceluiași tu
eșuând într-o încercare de refacere a eu-lui
inițial încremenind
încă înaintea începerii gestului de exod
în interiorul unui contur ontologic
pe care ți-l schițează frica
speranța de a nu fi muritor
remușcarea de a fi?! marcel moreau!
te destrami în interiorul alterității
până când din tine chiar nu mai rămâne nimic
nici măcar sentimentul fricii
încălzindu-ți viscerele
ca o supă a săracilor
cu ce te răscumperi? cu ce?
rămâne doar întrebarea
plutind ca un bănuț de grăsime în
"supa primordială"
tu și tu - ratând dedublarea sinuciderea
alfa și omega
nimic nu are finalitate
în preajma sa ființa nu începe și nu se sfârșește
ci doar
printr-un spasm metafizic
se răzgândește și nu se mai ia în serios!

II.
poemul îți eliberează subconștientul
dacă un bărbier ar bărbieri numai pe acei
care nu se bărbieresc singuri
s-ar duce la alt bărbier care ar bărbieri pe
toți acei care nu se bărbieresc singuri...
prizonieri în interiorul paradoxului
al clepsidrei cuprinzând toate saharele din noi
mundane și extramundane și
ca și cum n-ar fi de-ajuns toate acestea
vântul
răspândindu-ne semințe
neconștientizând - deh
scurtul răstimp
starea de a fi semință-plantă-fruct-semință
doar printr-o memorie colectivă
parcimonioasă dar când au fost parcele
darnice
poemul este tânguire orfică încremenind
până la uitarea/renunțarea la sine
în inutilitatea gestului de-al scrie
dacă n-ar exista memoria colectivă/genetică
zbatere de cutremurare
de scuturare la întrebarea:
cine scrie poemul? poezia îl scrie măi
tâmpitule!

III.
așadar renunți din vocație
din vocația de a fi muritor nu remușcarea
de a fi muritor și la întrebarea:
cine scrie poemul?
răspunzi cuminte - doar ți-ai făcut "temele"
poezia!
greșit! bagă zece flotări! da' să
se-audă paftaua
poemul se scrie singur se
masturbează intelectual
care va să zică?!

IV.
poemul se scrie singur... "pui de întuneric"
greșit! mai bagă zece flotări!
cum să se scrie singur!
el este! pur și simplu măi
tâmpitule!
lațul!

V.
peste tot gratii
porumbelul zdrelindu-și tâmpla
în zăbreaua danturii
îți ții mâna chircită
adunată sub braț
dar gândul? împuindu-se cu alte gânduri?
cuvântul scris
ăsta da blestem!
cireașă putredă la ureche
amintindu-ți de o copilărie fără
prea multe întrebări
și acelea simple:
de ce nu ninge? unde sunt zăpezile de altădată?
redevii arici încremenești(mineral) arici
singura certitudine: cuvântul
încercând să dea sens existenței
sens sau semnificație?!
oricum
consistență și curgere
încremenirea între gratiile poemului
te neliniștește și neliniștea dă
consistență clipei
nu știai?! nici eu!
peste tot gratii de epidermă în
interiorul acestora doar lacrimile
curgerea este plângere/deplângere cu
care poate ne-am obișnui dacă
n-ar fi neliniștea
neliniștea cuvântului
închegarea gândului în cuvânt gândirea
acestuia și totul devine simplu și complicat
peste tot gratii cine pe cine privește?
cine pe cine hrănește?
îți sufleci carnea de pe suflet și
sufletul de pe carne ne-mai-întâmplându-ți-se
să adormi

VI.
neliniști și iar neliniști
adăugându-se altor neliniști
încât spasmul mineral născând statuia
devine opțiune estetică
o încremenire
ca orice acțiune care are finalitate
estetica staticului absolut un vis
visat de dumnezeul-cuvânt: "pe mine mie redă-mă..."
ideea de a nu mă părăsi pe mine însumi
nicicând...
ca și cum nimic nu ar trebui să înceapă și
nimic nu ar trebui să se sfârșească!
supremă resemnare și am pune punct
dacă învățând că "nu-i poți face nopții
un copil"
nu te-ai întreba de ce n-ar merita să încerci?
transcendentul este suma întrebărilor
neexprimate
anularea ne-intenționalitatea golul
după noi nu mai putem pune nici un semn de
punctuație
nimic... în afară de noi!


***


6. singur în mine – Ștefan Ciobanu – 7,3


nu știam că îmi este frică de moarte această contrabandistă de suflete
până când am urcat în autobuzul acela era frig mirosea a drum lung
ici-colo pe scaune stăteau niște paltoane de parcă toți oamenii ar fi plecat să își cumpere țigări
când te-am văzut ceva mai în față venele au început atunci să-mi composteze cu sete sângele
mă apropiam de tine ca o râmă eram cu totul o inimă mare bătând
lăsând în urmă o dâră de sânge groasă cât două degete
când am ajuns în spatele tău te-am atins pe umăr te-ai întors încet o dată și încă o dată
și încă o dată ca într-un slow motion infinit atunci mi-am dat seama că de fapt murisem
din cine știe ce motiv banda moebius a neuronilor mei se agățase de amintirea aceea
curând simțeam că avea să cadă noaptea ca un bloc de ciment din ciocul unei macarale
*
am coborât din autobuz te vedeam de afară cum încă mai întorceai capul în gol
m-am împiedicat de un mort era să cad cu nasul în asfalt mortul plângea
m-am oprit lângă el mă simțeam ca un copil la un geam admirând o ninsoare
i-am zis /de ce plângi nu te mai doare nimic probabil ți s-a pus deja atropină în creier
nu mai știi nimic de ce plângi/ m-am apucat să îl scutur și tot pământul se scutura odată cu el
i-am întins umbra pe tot corpul cu mâna mea transformată în cuțit i-am pus o pisică pe piept
i-am zis /pune aici ce ai tu mai bun este o cutie de calitate/ dar mortul plângea în continuare
*
frigul îmi dădea târcoale ca o haită de lupi tu luasei locul aortei mele părinții mei îmi deveniseră mâini
piciorul drept era o amintire dragă mie pe care o simțeam doar așa ca pe o febră ca pe o amorțeală
piciorul stâng era sigur înmormântarea bunicii curgeau lacrimi din genunchi
gâtul era primul câine pe care l-am mângâiat buzele erau ale unui mare filosof pe care l-am iubit
urechile erau lungi cum le văzusem la o statuie de-a lui buddha
aveam ochii din prima mea zi de școală ghiozdanul era plin cu toate caietele cărțile
pachetele cu mâncare pe care le-am cărat în toți acei ani
se respira lîngă mine se sforăia se mișca ceva lângă mine
mă uitam în dreapta dar nu îl vedeam pe tata cum dormea lângă mine
*
lumina lunii curgea și din țâșnitoarea la care m-am oprit aveam poftă de scris
îmi venise așa ca o avalanșă dădeam de pixuri peste tot dar când le atingeam
se făceau ba păsări ba șervețele ba se rostogoleau în gurile de canal
sau nu se putea scrie cu ele erau învelite în tifon le pierdeam dispăreau pur și simplu
mi-am zis că voi ține minte versurile cum te țineam pe tine cum țineam minte că după fiecare sărut
ne rămânea câte un don quijote în gură că ne zumzăiau ochii ca niște frigidere
pe străzi soarele megea pe niște raze imense în loc de pantofi avea în picioare
mașini oameni păsări frunze adormeam deseori pe prispa trupurilor
aveam inimi și pe partea dreaptă uitam să rupem foaia din calendar cu miile de ani
să schimbăm melodia la telefon erau și zile când în casă dădeam peste întuneric
îl salutam ne strecuram pe lângă el îl sfârtecam cu un bec de 75
umpleam coșul cu pliante de la mormoni și iehoviști umbrele noastre pe pereți
aveau o viață separată când noi mâncam ele se sărutau când făceam dragoste
se uitau la noi când dormeam făceau ce făceam noi în vise când tăceam ele vorbeau
vorbeau tare de se crăpau pereții după cum am văzut în hol într-o bună zi
crăpăturile acelea de am zis că semănau leit cu liniile tale din palmă
pofta de scris scheuna în mine zgâria pe dinăuntru iar amintirile se făceau ghemotoace
se rostogoleau printre frunzele ce ieșeau din mașina mare de tocat ce stătea pe blocul din fața mea
*
totul în jur a început să se transforme în îngeri apăreau îngeri cu aripi în formă de mașini
îngeri cu gâturi lungi ca ale unor sticle de vin câte patru cinci îngeri crescuți pe un singur trup
un îngerul cu cheile înșirate la gât ca dinții lui rahan avea un bec înșurubat în ceafă
/de aici lumină în care respiră ca un cosmonaut/ am spus mi-ar fi plăcut
să îi văd un peștișor ieșindu-i din nas sau înconjurându-i gâtul
atunci niște pelicani cu forcepsuri în loc de pliscuri au început să îmi scoată inima pe nas ca pe polipi
prietenii mei caninii s-au înmulțit erau ca niște piscuri din vârful cărora urla furia sub cruce
m-am așezat cu toate durerile la o masă rotundă am mâncat și prescuri am băut din pahare fără picior
doar un mesean cu o pălărie era mai vioi avea ochi simpli dintr-o bucată mișcări de rufe în vânt
din când în când eram singuri doar noi doi eu și cu tine atunci totul devenea alb negru
te priveam cu dragoste cu multă dragoste până ce ai început să arzi ca o peliculă de film
părea că râzi demonic că te strâmbi că urli dar a venit mirosul pe cai mari mirosul de ars
dispăruse tot rămânând eu și moartea cum spuneam îmi este frică de ea sunt aici
cine știe dacă și trupul din când în când întunericul este biciuit de o venă de lumină care se ramifică
nu știu când întorc capul sau când stau în picioare dacă merg nu simt pielea degetele
cu toate astea aceste cuvinte simt că se scriu cumva în jur se aud cum
din râme țipă niște regi îmi este frică și nu știu dacă frica mea nu este țipăt pentru ceilalți


***


7. A – Hose Pablo – 7,3


îmi petrec timpul
contemplând cum cărnurile bătrâne și scârboase
intră în posesia cărnurilor moi
cum boșorogii cuprind studentele durdulii și apetisante
toate astea mă fac să mă urăsc
și să fiu invidios
în dragoste nu există spații goale
în ură se concentrează toată sinceritatea

acum când văd toate astea
încep să-mi lipsească
gesturile tale calculate și elitiste
- între timp orgoliul meu călătorește prin iad -
- mâna mea posomorâtă caută ochiul plâns –
nici nu știu cum să-ți spun că mi-i dor
te urăsc – te-aș purta în brațe din cauza asta
lipit de soba rece
mă las agresat și mistuit de amintiri:

am băut ceai de romaniță
ai băut ceai de romaniță
alături de mine – erai chiar în fața mea
frigiderul hodorăgea
în scopul de a ne comunica ceva esențial
țineam în mâinele noastre
două căni metalice
din care pelerinii au băut cândva izvar
imaginea noastră
stocată într-o bucătărie
am fi putut să ne-o tragem
în loc
să cuprindem cănile călduțe
în loc să ținem coatele pe masă
am fi putut striga unul la altul
și bale ar fi putut țâșni din gurile noastre
care totuși – în loc de asta
stăteau întredeschise și inofensive
.............................. tot ce am făcut noi e să stăm
.............................. și să bem ceai de romaniță
de după geam se izbea sângele fierbinte
dorind parcă să răzbată la noi
după geam omenirea
își trăia apocalipsa promisă
-------------
te-am întrebat totuși
dacă ți-am pus suficient zahăr
și dacă ai vrea să ieșim la o plimbare – după


***


8. toate mâinile – Carol Daniel – 7,2
(breaking news la cronica unei căderi spontane)

starea vremii în următoarele două zile
va fi ca o plimbare vioaie
numai bună pentru a scoate câteva vorbe
din palmierul de rafie

iar acum vă reținem atenția
cu o știre din ultimii cinzeci de ani

singura persoană ce
semăna izbitor cu o frunză
de acum o mie cinci sute unsprezece ani
a căzut
din greșeală
de pe marginea unei căni albe inscripționate
intenționat cu verde

cei apropiați au recunoscut
din întâmplare cele două sute de mâini
ale frunzei

în timp ce urmărea toate mâinile
pur și simplu
își freca mâinile

cu aerul înțepenit înfricoșător
urmărise apoi
căderea spontană
a soarelui într-o neverosimilă
stare de plictiseală

locuitorii
mâinilor vor
scuipa păsări și pești
spre mirarea unor geologi
neidentificați

el ațipise cu mâinile
frumos așezate

după o scurtă pauză revenim cu amănunte
momentan
toate mâinile se strâng calde
rămân înțepenite
ca niște piramide
în jurul
unui faraon
coclit
de vreme

o veșnicie minunată
să aveți


***


9. Fantasy for violin and orchestra – Dorin Cozan – 7,1


părul tău, întins pe scândura goală mă caută noaptea
adormit ca un fluviu sub crengi înflorite de portocal
el se caută pe sine înaintea tălpilor mele
coboară, suflete al meu, în această apă fără sfârșit
ca un coș de nuiele cu pruncul ascuns înăuntru

și dacă mi se închid ochii și nu te mai aud
ai să ții tu aprins focul acesta ?
va lovi în ferestre și arcurile lor ca zahărul se vor topi
ochii tăi vor vedea toate acestea?
urechile tale vor auzi murmurul îngerilor treziți împotrivă, din zid?
voi dormi, voi dormi ani.
tu să fii acolo, să nu dormi pentru mine
să arunci în foc câte o bucată de brad,
să sufli în jar cu mâna pe sâni
ah, tulbure-mi este mintea și picioarele ca plumbul topit
vino, să bem, să-ți miros gâtul binecuvântat cu vin
închin pentru tine, stăpână, acest sânge prelins și cumplit

mă apropii de tine și tac. dormi ca un prunc
ascuns într-un coș de nuiele.
arunc încă un lemn peste jarul mocnit
privesc în ferestre și gândesc la viața reală
întru umbra ta, lângă umbra-mi ridic acest ultim pahar
peste care ninge cu flori albe, de portocal


***


10. povesteau, cândva, niște culegători de mere – George Pașa – 7,1


(păsările există dinaintea căderii. omul privește la ele până mărul
îi cade între dinți. după ce îi savurează gustul, așteaptă o nouă
erezie să-i iasă pe gură ca un porumbel.)


cineva a tras un foc în aer. vreun împușcă-n lună. nimic nu cade
din cer. nici o pasăre n-a fost deranjată. unghiul de înclinare al
ierbii se luptă cu înclinația parașutei căzute-ntr-o rână. și-astfel,
se poate spune că zborul este obișnuință ce tinde să devină o
dreaptă.


newton știa că mărul se întâmplase. mai căzuse. la începuturi.
odată cu el, și căzuții devoratori. devorați de ispită.


hopa! s-au terminat toate merele. o să vină porumbelul cu un
strop de apă în cioc. stropul va cădea peste sâmburi.


***


11. ziua în care m-am gândit la tine - Blesneag Ștefan Ionuț – 7


***8:30***

trăiam într-un fel de tăcere unde
ideile pluteau ca iceberg-uri de catifea
pe cumuluși din păpădii albastre
pereții creșteau mâini lungi gumilastice
cineva le lua pe toate, lega încheieturile
și astfel se juca țară țară vrem ostași
împrejurul nostru

eu fugeam în lume mă încărcam
de pământul ud, de animalele
oceanului, adânc rumegătoare,
arca mi-o așezam pe muntele tău
cum uneori delfinii
să moară enorm
pe plajă

chiar și acum suntem adam și eva
pe acoperișul unde se încurcă vița sălbatică
avem nostalgia pumnilor plini, a boabelor ce plouă dintre degete
peste străzi și oameni, ca niște confetti vineții,
încă mai stăm la masă
cu mâinile adormite pe fructe
cinăm din cotoare de măr
amăgim tristețea cu ferestre de toamnă


***9:00***

ce-ar fi oare dacă așa,
fără motiv, ar cădea o cometă peste noi
încâlcindu-ni-se-n plete?
ne-am îmbrățișa în continuare sau pur și simplu
cu mâini îndemânatice
i-ai desface panglicile de gheață
să vezi
ce-i înăuntru
apoi ai fugi în lume fericită și ai vesti că
ai primit din cer
inel de logodnă
apocaliptic?

***10.35***

ne-am hotărât atunci să evoluăm amândoi
cili în cili, tentacul în tentacul și apoi
mână în mână ținându-ne strâns
astfel încât niciunul să nu ajungă
celenterată înaintea altuia
și să ne pierdem prin cine știe ce regnuri,
să ne găsim după aia unul cefalopod și altul primată.
hotărâsem deci
să ne prindem de orice
coloană ni s-ar ivi în cale, fie ea și vertebrală dacă nu corintică
cum ne-ar fi plăcut să avem ca să fim
mai antici și am urcat pe ea:
tu ai pus o gheară de oposum,
eu un cioc de vrabie,
tu o copită de vacă,
eu o unghie de maimuță,
făceam specii mixte între noi, hibridizate, și zburau anexele cornoase
de-atâta patimă: pene se-nfoiau și solzii reci depozitau nopțile
în acel corn al abundenței decupat dintr-o cornută solitară,
și la un moment dat, țin minte, scuipasem luna din marsupii
o lăsam
să se nască pe pietre
în afara noastră.

dar acum vrei să-mi spui că acești ochi ai tăi neadaptați la întuneric
și aceste brațe care mă strâng imperfect sunt tot ce am putut mai bine?


***10.50***
aveam nevoie să ies pe străzi
să mă lovesc de oameni ca o rază
laser între oglinzi, să găsesc
o geometrie oarecare în
forma străzilor sângerând mașini
parade militare ambulanțe chestii de-astea
inutile dar vii știi
vii ca niște ațe
care mișcă marionete

ia taci mi-a zis, azi
rămâi cu mine, azi ne ghicim
în cafea unul altuia somnul
visarea, azi nu se mișcă nimeni
din cearșafuri.

a luat un disc vechi atunci, l-a zgâriat
undeva între minutul 4 și 6
și l-a pus să ne cânte viața,
pulsu-i repetabil,
metempsihoza
sângelui curs
undeva între minutul 4 și 6.

“Summertime and the livin` is easy”
insista cineva dincolo de morți
sau minute.

***12.00***

nu știu de ce iei
fiecare zi, o pliezi la amiază
o lovești cu pumnii tăi mici, pe margini,
să ia forma dorită și albă,
apoi o pui să plutească
ca o corabie de hârtie
pe o apă din cada
eternității.

eu te priveam
mâinile tale ude zbârceau
hârtia, amestecau cuvintele ziarului,
eram din ce în ce mai confuz
și mă loveam de marginea căzii
ca de Indiile Occidentale.


***13.20***

viața dădea disperată din mâini,
jucam mima și știi că eu
niciodată nu ma prind la jocul ăsta,
o vedeam cum se chinuia acolo
strălucind sub neoane.
parcă înota sau își lua zborul.
te îneci nu? nu, trei litere.
nu-i chiar așa ușor, îmi zic,
nu-s trei litere pe care le folosești în fiecare zi.

viața desena atunci o chestie lungă
ceva gen timpul sau părul ei lung
când și-l ondula printre lucruri.

două cercuri mari, probabil infinitul sau
o bicicletă sau cineva pedalând
pe infinit ca pe o bicicletă
sau doi ochi mari holbați
sau sânii ei mari la care se holbau
doi ochi mari holbați
sau nimic din toate astea.

trei litere, fir-le-ar alfabetul să le fie,
am început să enumăr tot ce-mi venea în minte
mi-am golit amintirile, mi-am secat inspirația,
nu se potrivea nimic.

clar, mi-am zis atunci,
viața vorbește limbi străine.


***15.00***

spălatul pe dinți e ritualul
zâmbirii către moarte
constați în fiecare zi chipul acela
îmbătrânind pe oglinzi,
dinții căzuți din ce în ce mai adânc în chiuvetă

ei recompun acolo jos o gură
și sorb

apa sterilizată
a robinetelor.


***17.15***

tastam amândoi
de o parte și de alta a rețelei
emoțiile se osmozau rapid între noi
cu viteza câtorva mb/s înroșind
furioase fibrele optice șerpuiau
în cabluri intrau în pereți rupeau modem-urile
treceau din calculator în calculator
din IP în IP ca păsărelele
pe fire electrice
prin oraș prin LAN-uri
wireless plutindu-și abstractele unde sau orice altă formă ar fi găsit
în lumea asta binară în care 1 și 0
se căutau unul pe altul să se pătrundă
să se fecundeze să curgă spre o cifră unică finală
și să-ți toarne ție informațiile pe ecran.

cursorul își mișcă zăpada
de pixeli timizi îți cuprinde
visător textul în italice pulsânde
trase-ntr-o parte
melancolice
îngenuncheate
spre icoane emoticoane
emoții
și-atunci

“trimite-mi o poză” mi-ai zis.

***17.55***

te privesc printr-o sticlă
cu apă minerală
suflete verzui carbogazoase
strâng imaginea ta
ca în niște rame rotunde
o ridică medalion spre cer o ridică
spre capacul de plastic
cu mesaje necâștigătoare
o lustruiesc de etichetă și de
codul de bare
vertical.

tu zâmbești dincolo de
cascadele inverse
desfăcută pe cioburi
de pixelii apei clari,
râsul tău
foșnește câte o pereche
de zaruri transmigrându-și
cadența din glob în glob
precum o maică
ar trece umbroasă prin
vitralii spălate de culoare
și dispari.

te privesc prin sticla
ajunsă la țărmul ultimului
naufragiat.

***19.00***

soarele se îndreaptă din spate
se apasă pe dealuri încins
ca-ntr-o scrumieră
și cerul fumează.

fulgerele se sting noaptea
în lacuri, parcă sorb,
și din trunchiuri de sălcii
pământul fumează.

Dumnezeule, de asta te-ai apucat
de fumat? am întrebat în unul din psalmi.
exact, peer pressure, răspunde El
cu blazarea unui deus otiosus adolescent.


***20.30***

mai știi nu?
stăteam în iarbă cu ochii învinețiți de gol, ni-i spălam
într-o nebuloasă ca-ntr-un vas
de chiuvetă
ții minte că orion era acolo mereu
un îngeraș punctat frumos la patru ace
noi îl uneam cu degetul visat în stele și asta
se numea că-l învingem că-i dăm formă și
piele și eu îți spuneam
că tu ești artemis, că îți
lipsesc sandalele și ai fi putut insista mai mult
pe partea cu fecioria, dar în rest ești artemis
leită și o să te înalți, o să te duci
dracului, o să mă lași acolo
cu brațul sub cap
o să te înalți
iar orion zâmbea rănitul ca pe o cruce
nedesenată încă de mâinile noastre
nepricepute, corigente la desen, dar zâmbea
spre noi cu rigel pivotând
în gleznă și betelgeuse cicatrizat
la subsuoară și nu știu de ce eu
începeam dintr-o dată să arăt ca din puncte
nimic nu mă mai lega, eram mai trist ca niciodată,
ca o constelație pe pământ,
fără betelgeuse și rigel, cu piroane normale, bineînțeles.




***21.15***

mă fotografiez cu sălbăticie ca și cum
mi-aș recolta sânge.

mă supun la cele mai chinutoare blitzuri, la
focalizare internă externă
îmi las chipul prin casă pe bucăți de hârtie
sau scris în pixeli
în 1 în 0 în 1 și în alte aberații
numerice
abia acolo trăiesc
între obiectiv și pelicula fină subțire
subconștientă aproape
pe care-și rulează
viața
umbroase negative.

imaginea este
esența lumii, este
memoria artificială a lucrurilor
de pus în albume,
tu pleacă, eu între timp
mă fotografiez cu subtilitatea cu care ucigașii
și-ar uita amprentele reci pe o
ușă de sticlă

și asta este unica mea amintire despre mine.


***23.40***

ca atunci când descoperi
un schelet în dulap, nu-i al vecinului
care punea manele sau al
mătușii varvara
îl iei îl lustruiești,
cu gesturi de lawrence
olivier
plimbi deștele ca pe
o claviatură și deodată
realizezi
ești tu
într-o oarecare etapă
a vieții
te-ai ucis anume te-ai pus
la păstrare ca să lași loc
celui ce ieșea din tine
strigând să fie eu.

atunci respiri ușurat
puțin melancolic
ca în fața unei fotografii
sepia: o casă, un tractor, bunicul făcând cu mâna,
zimții albi înțeapă mâinile pe margini, și atunci
pui scheletul la loc printre costume cu speranța
c-o să-l mai îmbraci vreodată

moda revine sau ceva de genul.

***00.00***

așa și tu ai plecat

în felul tău
absența ta îmi umple
singurătatea.


***


12. Pe mine nu m-a iubit nici o femeie – Florian Stoian Silișteanu – 7


Pe mine nu m-a iubit nici o femeie
În țara de unde vin nu mai sunt biserici - a venit o iarnă de dincolo și a nins cruci
A nins mult
Câinii urlau altfel iar lanțurile rupte erau singura urmă că omătul ar fi fost alb... atât de alb
Pe mine... nu m-a iubit nici o femeie
Am amintiri Când eram copil aruncam cu pietre spre cer Odată cred că l-am atins și mai cred că l-a durut atât de mult încât de câte ori mă gândesc la maica mea... plouă
Pe mine nu m-a iubit nici o femeie
Când eram mai tânăr am furat chibritul tăcerii Am fost aruncat în temnița unui gutui De atunci când vine toamna așa spre seară copiii de prin vecini vin și se ascund în scorbura acestei distanțe - ...cine nu e gata l-am luat cu lopata

Nu
Pe mine nu m-a iubit nici o femeie
Atunci când merg pe drum nu plec singur Îmi iau și inima cu mine Zic: Hai mă inimă și tu prin lumea asta... și ea vine... după mine în mine
Azi n-a mai vrut
Am tras de ea am strigat la ea am luat cu împrumut crivăț am luat bujor am oftat i-am căzut în genunchi

I-am promis numele tău dar n-a mai vrut să bată să...

a apucat doar să-mi șoptească
Pe mine... nu m-a iubit nici o femeie


***


13. Poveste – Ionelia Cristea – 6,9


Exista sentimentul ăsta că nimic nu se va sfârși
sentimentul că trăiam cu viteză maximă
fiecare undă de viață care ne vibra în tâmple
Și el, mereu acolo,
cunoștea toate subtilitățile și reperele
înțelegând mereu altfel noțiunile mele abstracte
având o claritate neobișnuită
aproape enervantă
trecea cu ușurință de la o extremă la alta
devenind melancolic
și bizar totodată
de fiecare dată când se pronunța cuvântul libertate
de fiecare dată când povestea despre copilăria lui
nefericită de altfel
marcată de un tată alcoolic și o mamă lesbiană
o întreagă melodramă din care nu putea ieși
decât foarte rar
și atunci pentru a se întoarce repede de unde plecase
Îl știam din copilărie
dar ne reîntâlnisem în București,
într-o iarnă,
când steluțe multicolore se înecau în mocirla iubirii
pentru el fericirea însemna fuga de singurătate
munții înzăpeziți, ploile fotonice,
vibrația clară și conștientă
că aparții mai mult decât ție însuți.
"In fond toți suntem singuri", îi spuneam
urmărind cum dispare noaptea
în pomeții lui
Însă ne regăsisem cumva
în tremurul fin și obsedant al trupurilor
miraculos de transparent
în camere întunecate și
în galaxiile răpuse instantaneu
de o singură clipă de absență
Era unitatea noastră primordială
vidul nostru existențial.
Era un tip onest și sigur
cu o demnitate de invidiat
unul dintre oamenii pe care îi întâlnești odată în viață
îi plăcea Mozart și literatura rusă
păstra amărăciunea pârjolită
a clipelor în care nu consumase tot aerul de care dispunea
foarte puține la număr
o cometă plăpândă
care continua să suspine
indiferent de locul în care ne aflam
o dragoste care continua în ciuda
amintirilor nefericite ale copilăriei
o iubire care se consuma constant
sub strălucirea stelelor
sub ploaie
sub aura palidă a felinarelor
indiferent de dramele inerente ale secolului
în care trăiam
o dragoste proscrisă dincolo de moarte
care nu avea să dureze mai mult decât o explozie
o zvâcnire muribundă
lăsând un spațiu subțire
indescifrabil
aproape nelocuit


***


14. ruperea în 14 – Victor Potra – 6,9


visez că m-am rătăcit
locuri par cunoscute dar nu se leagă nimic, nici pâinea
ruptă în două nici rândul
la mașina de spălat
nici măcar becurile schimbate din an în paști, când se arată întunericul
am visat
cărări șerpești pe coridoare strâmte
sărbătoarea altei zile în care reușim
să nu ne atingem, arta războiului de apartament, tu și eu
o miză rasială – mai adânciți în adevărul nostru personal
mai puri
se făcea că muriseră toți greierii pe care trebuia să-i asculți
în Apuseni – nesomnul era mai cool decât moartea
în care nu credeam din motive pragmatice de lipsă
de timp

poate că ești frumoasă dar eu nu mai văd poate
te iubesc dar am uitat cum se face
la stânga din bucătărie în dormitor încerc
să-mi aduc aminte
ce-mi spuneai ieri… un zumzet monoton și prea mult fum de țigară
nu puteam citi de pocnetul strident al râsului tău
trist
ne-am rătăcit de-a binelea...

să nu ceri nimic din ce n-ai dărui dimineața la cafea nici
o vorbă bună un zâmbet dar mai ales să nu-mi cer să recunosc că ești în preajmă
vie
acel copil nu e al nostru e al fiecăruia
în parte
rupt de frica de a iubi mai mult de unul cu tristețea amintirii în ochi care iscodesc vremea când familia nu era o emoție Disney
și trei era numărul
critic

îmi calc cămașa și plâng la scenă deschisă
nu mi-e frică de singurătate
mi-e doar ciudă că ai lăsat prea multe televizorul de exemplu
și fierul ăsta de călcat bun
să ard o cămașă în amintirea ta
dincolo am să iau cu mine de toate și mai întâi
soarele acesta de noiembrie tălâmb
răsfirat prin părul tău și prin ceața privirilor de seară
cola și bere
rețeta tăcerilor perfecte și mirosul dulce
când vii cu străini în tine acasă

noi
suntem doi
și apoi
fiul s-a rupt
și văd limpede sfâșierea dintre picioarele tale furie
dispreț și foame și sex
cumpărat cu ură în disperarea de cauză a statuii crăpând cred în tine am evadat
ni se rupe în 14


***


15. Sculptură pe o punte – Florin Andor – 6,9


mai era destul de mers până la apă
când am văzut nebunul
nebunul întins pe jos
părea că nici o insulă nu se clintise
în voia sorții
vase încărcate cu umbre treceau prin aer
încercându-și forțele
fiecare gest al său cuprindea
o așezare cu marginile ieșite, parcă, din gura cuiva
odată cu oamenii plecați către sud
după ce au plătit filodorme
mi-a cuprins tâmplele între falange subțiri, albe
ne vom lua avânt, spunea
și câteva legături de frunze uscate
dar aerul nu mai vibra sub nici un măslin
ori nu mai era îndeajuns
pentru un început cu nume de plajă
omul ascundea jumătate de cer
înghițindu-l
cu stoluri de sturzi și plopi tomnatici laolaltă
nu mai era un călător oarecare
cu o destinație anume

l-am întrebat dacă mai e vreme
să poposim pe drumuri lăturalnice în tăcerea unui gând
încercuiți de flăcările orașului populat
clădit pe o ancoră veche
ori să ne petrecem noaptea destinzându-ne
trupurile în oglinzi cu nume de femeie
inciudați de întâmplare
ssssssssssssssst
nu pune întrebări, a șoptit el
-simțea cum zbor de unul singur prin pulberea de sticlă
iar luna se întrema din culori căzute din cer
vânător dibaci cu obrajii slabi încărcând fizionomii-
să pășim încet printre păsările cu răsuflare scurtă
umbra își va încropi o rațiune arzându-ne spinarea
plângând pe ascuns pe umărul omului
vom căuta loc de trecere cu degetele unite
într-o pasăre mai mare vopsită cu acuarele
ce ar putea trece prin mijlocul apelor
purtându-ne unul pe altul și căderea la marginea marelui zid alb
unde bulgări de sare ascund cuvintelor tăieturi adânci
și urmele pietrei aruncate în mare


***


16. 77 – Sorin Despot – 6,8


dau traumele părinților mei
de la cutremurul din 77 pe orice altceva
negociere flexibilă

aș putea să orbesc aici bătrîn și țîfnos
așezat pe fotoliu cu brațele abandonate în poale
într-un final mi-aș sufoca toate spaimele
între acești pereți în fața acestei ferestre

dansînd în cercuri pe marginea nebuniei
mintea îmi arată un ecran luminos din spatele căruia
face senin cu mîna fiecare piedică
încasată în curte de la colegul invidios
din școala primară fiecare
curea din dulapul tatălui meu
își varsă posac disperarea
fiecare noapte de coșmar
sub pătura cu frunze și ghinde

a vîndut mama de ani buni casa asta
iar mie nimic nu mi-ar da liniște iarăși
afară de o ultimă dimineață
cu privirea în sus
ghicind istorii imense
printre crăpăturile
tavanului


***


17. sunt eu acum – Ecaterina Bargan – 6,8


în serile când felinarele imită lumina lunii ca niște copii orfani care își mângâie pântecul rescriindu-și biografia iar cafeaua este o clipă de slăbiciune transformată în drogul care demult nu-ți mai influențează somnul, ca pentru o istorie sechestrată de timp, cuvintele își pierd înțelesul. un incendiu stins prea devreme.

(lângă mine se mișcă oameni mai puternici
rușinos și laș mă ghemuiesc în spaima mea)

asta am devenit
un aurolac ce rostește frazele pe silabe
scriindu-și poezii ridicole în palmele împreunate
care nu știu decât să cerșească.


***


18. echilibru – Raul-Ionut Coldea – 6,8


sărăcia fluturelui zburând în fața lanternei aprinsă
toate cuvintele din lume care încearcă să îl ridice de aripi
spre raiul fluturilor să îi sufle polenul către întunericul găunos
spre umplerea cu ființă a fructului

îngerul gravitează în jurul copilului
copilul învârte roțile unei lumi mici de plastic
repetă astăzi se dă ceasul înapoi cu un ceas mâine se dă ceasul înapoi cu o lume
îngerul vorbește prin gura copilului
astăzi să vă potriviți ceasurile cu un ceas mâine să vă potriviți ceasurile cu o lume
toate înapoi
repetă îngerul

copilul învârte roțile de plastic ale mașinii primite de la tatăl său
tatăl său îl strigă îngerul nu răspunde

îngerul învârte ceasurile de plastic ale lumii
copilul îl privește îngerul îl refuză

peste fața copilului curg sudorile interiorității
peste fața îngerului curge căderea spre minus


***


19. Singurătatea pietrelor – Teodor Dume – 6,7


în locul în care am copilărit
nu mai locuiește nimeni
mama s-a dus într-o dimineață la biserică
și nu s-a mai întors
iar tata
nu prea s-a înțeles cu Dumnezeu
și întâmplător sau nu
s-a dus să o caute
și uite așa am plecat
din copilul care eram și
am lăsat o amintire
deschisă
ca o rană se întinde pe dinăuntru

uneori ne mai intersectăm
la marginea privirii
și am impresia că-mi duc viața
în același loc unde uitările
cresc printre pietre...

singurătatea devoră fiecare clipă
și parcă se amplifică
în mine
simt o furnicătură un fel de amorțeală
închid ochii și mă privesc pe dinăuntru

văd apusul un apus roșiatic
deși pare neatins
respiră din mine

afară încă mai plouă
plouă mărunt și e din ce în ce mai frig...


***


20. Filantropie – Dan Mureșan – 6,7


e înălțător să privești oamenii pe terenul de joacă,
tăindu-și venele. prietenii sunt alături,
ei așteaptă cuminți leșinul, într-o baltă de sânge.
sub înțepături de seringă, ei așteaptă ora exactă,
să îți cheme o ambulanță.

(niciunul în căderea ta nu o să te prindă)

îmi tai venele pentru tine, îmi decupez toate organele,
să le iei și să te bucuri de ele, cum te bucuri de o partidă de sex,
cu cineva străin, pe terenul de joacă.
sfârșitul tău seamănă cu sfârșitul unor căprioare:
întotdeauna văd glontele și îl primesc înăuntru
ca un ultim fel de mâncare.

(din când în când te trezești prea târziu)

prietenii mei te invită la masa lor,
dacă vei accepta, și ei o să își taie venele pentru tine.
tu o să poți eventual să întârzii acel moment,
poate câțiva ani, în fond, câteva clipe.


***


21. Femeia din oglindă – Elena Simona Popescu – 6,7


Trupul i se leapădă de sâni în confesiunea finală a feminității
îi mai rămâne silueta unduitoare de Evă
o ficțiune a vieții pe care nu ea a scris-o
cuiva îi e foame
gravează în oglindă două cusături peste inima amputată în căutare de sine.

La etajul șapte al orașului nimeni nu urcă de bunăvoie
în liftul cu oglinda de o considerație mută
ea apleacă ochii să nu descopere spaima pe ziduri.
La destinație își negociază diagnosticul pe tocuri înalte
inițiată într-un bal autist
cu oameni valsându-și umbrele pe fondul unui spațiu alb murdar
pătat de găuri ale inexistenței.
O invită uși ca de ceară gălbuie
un fel de porți spre cele șapte văzduhuri
deschise de oameni în alb kitschuri angelice
dincolo bolnavi concentrați își sugrumă visele
sub pături trase-n creștetele goale
pe noptiere reci perucile-și așteaptă reprezentația finală
undeva pe un perete tânjind
viața se agață ca un fluture cu aripile rupte.
La capătul holului pe o bancă un bătrân silfid cu fruntea în mâini
își înfruntă prezența pentru ultima oară
apoi izbucnește într-un plâns de copil care vrea acasă
o targă soclu îl conduce spre liftul cu spaime
bătrânul își mai privește o dată amnezic rezerva
cu ochii pictura scorojită a vieții
apoi își adoarme timpul în brațe.
La capătul holului se opresc rând pe rând
oamenii rușinați de moartea care îi curtează.

Obosită ea sparge baloane roșii cu acul
așa are curajul să vadă cum se termină lumea care cuprinde aerul
pe mama o simte ca pe cea mai largă absență
și tata spătosul uriaș nu mai apasă pe linia orizontului ei
și toate lucrurile pline dispar
ea se face ușoară ca fulgul
plutind prin aerul obosit al celor ce nu mai sunt
dispare.
Undeva pe întuneric rulează o amintire
în somnul unui copil:
doi pești albaștrii de sticlă pe noptieră
mama fericită aruncând prin cameră lavandă
din sticluța mov cu esență.

Fantoma ei râde ghiduș
într-un pod din care poți să numeri stele toată noaptea.


***


22. poezie din spirala eternității – Liviu-Ioan Mureșan – 6,7


poezia aceasta e veche
o știu din copilărie, de pe când nu o înțelegeam,
mă ținea mama în brațe și mi-o șoptea la ureche,
timpanele aveau un mic organ cu care înregistram cuvinte
și imagini pe care le ascundeam într-un colț al inimii.
de acolo ele ies uneori, devin pur o vreme,
și recit pentru mine până mă legăn pe picioarele mamei,
până ce carnea crește peste sufletul ei tânăr
și mă mângâie și prinde glas.
acum, când vă zic, stau la sânul fierbinte,
mă spăl sub dușul lacrimilor
și e așa de bine că vreau să împart cu voi
toate volumele copilăriei mele.
mama zicea că poezia aceasta nu e scrisă de oameni
ci de zei,
că ei au coborât versurile în oameni să nu le uite niciodată,
poezia aceasta are o formă de carne
și trăiește în sine,
se ascultă de către copiii înconjurați de dragoste.
și peste mulți ani, când inima încetează să mai bată,
ea prinde carne de om pe suflet de om,
și pune timpului ritm și-l readuce în căsuța veșniciei.


***


23. Notre Dame – Veronica Văleanu – 6,5


Notre Dame a fost cândva mai mult decât femeie.
Se intra cu înconvoiere în pântecul ei cvasiobscur,
astăzi pe jumătate îngropat sub pământ.
Acolo se murmurau toți solzii vii
cu sclipiri cameleonice ale vitraliilor
și se imprima literaturgia în inimile tuturor bărbaților
de apoi.

Astfel au apărut mai întâi prozaurienii
dar Notre Dame trebuie să-i fi văzut destul de prozaici
încă înălțându-și bolta
de unde au încăput și păcatele ulterioare ale tiranozaurilor.
Numai ea mai știe cum îi încânta demiorgic.

Notre Dame a fost prima femeie măreață
însă numai din evurile gotice a început să fie
iluminată noaptea.
Și, purtătoare de biruință, nu scoboară nici acum
cele 2 gâturi decapitate în pământ.

La Judecata de Apoi scripturile spun că se va face scăpată,
năpârlindu-și cu sânge rece prin catacombe
tot relicvarul șerpilor pe care îi va fi încălzit la sân.

Până atunci se va ține neaerisit la nesfârșit
kilometrul 0 al Francheței.


***


24. rochia – Aurelia Borzin – 6,4


când deodată moartea se prăbușește din ochiul lui
la picioare noastre ca o fiară cine se poate asemăna
cu fiara și cine se poate lupta cu ea față în față
îmi încleștez marginea pielii cu dinții o tivitură
din aia despre care mama ar spune că ține
chiar dacă ar fi să o întinzi de-a lungul meriadinului
greenwich o răsucesc de câteva ori în jurul
pumnilor răsfrângându-mi carnea
brazda 8 etaje sub noi tăcerea mea de ou încinsă
cu propria coloană vertebrală când deodată
se năpustește șfichiuid ce a mai rămas la suprafață
și clipele se ascund înghesuindu-se una în spatele
alteia cu mâinile din ce în ce mai murdare de
sânge în buzunare când voi coborî cele opt etaje
ca în propriul subsol sângele va fi răzbătut
deja zugrăvind textura rochiei tivul dantela

cu trupul înflorit

ce rochie ce rochie!


***


25. Urcare la mormântul din deal – Marius Nițov – 6,4


Spune-mi ceva prin stropii de ploaie
de pe deal decât turla bisericii
câteva case adunate de frig dau un semn vital
pe marginea drumului șerpuitor
până la locurile de odihnă
dacă privești bine departe norii sunt o harpă
glasurile noastre două mâini
vor liniști spiritele răsărite din aburul pământului
din vitraliul cerului petale
fără să înțelegem suntem vestitorii celei de-a doua veniri
n-am crezut într-o revedere atât de apropiată
poate dragostea noastră într-un fel
a grăbit ultimele scene
mai mult decât o impresie
și-mi vine să te strâng cu putere
printre lumânări și cruci
să-ți strivesc buzele pieptul până-mi vei pătrunde
în învelișurile durerii cu seninătatea ta
mamă


***


26. scara fără nume – Ioan-Mircea Popovici – 6,2
(umbra verii)

la început
era un zid
am luat din el
câte o piatră
și-n cele din urmă
în dreapta zidului
absențele făcuseră scară

umbra mea o luase-nainte pe ea
iluzia și singurătatea
gemene
începuseră să-mi semene

era o vreme când mă încurcam în povești și poveștile se împiedicau de mine voi încerca să-mi aduc aminte dar nu azi nici mâine... ecoul mă îngână trist doream un pic de fantezie și poate mâine-o poezie cu ochiul care a clipit eroul a jucat în taină și-a coborât din Infinit a îmbrăcat o nouă haină și se grăbea dar mi-a zâmbit precum un cântec din poveste precum un nor cu nume viu și parcă toate par că-s spuse

picură sub pleoapă clipa
unei picături de vară
unde-n țărmul amintirii
e târziu și-i iarăși seară
părea dorul din poveste
cu întâmplarea…
o frunză
rară

o tai pe jos
pe ușa din dos
de unde duce cărarea-n pădurea de ieri
acolo unde se zice
regele pește-albastru s-ar fi întâlnit cu vânătorul licornei

cărarea pierdută-n
pietriș sub cais
dăduse de-un drum
pe care-o trăsură
trăgea de zor
spre…


și de-ar fi să strâng povestea risipită într-un vis
aș începe-o-n seara-n care rătăceam spre blândul criș
tata-n cânepa topită prinse-un somn cât un copil
ce-nghițise o pitică învârtită-n ringhișpil

se strânsese lume multă de pe deal de pe coclaur
ca sa vadă omul nostru cum prinsese un balaur
care somn părea de aur și în fond era un lin
fermecat de nimurica ce-l vrăjise foarte fin

intrasem un pic prin poezia pădurii
pe talpa trăsurii-n adâncitura arsurii stă taina întorsăturii
și de aici din zglobie versificație precum inflexiunile matematice
din ecouri și din prună storc un semn de lună bună și de-ar fi să crezi
ce zic n-ar mai rămânea nimic... dar acum din îndoială și din oboseala
serii stau și zic că poate poate sub cais e umbra verii... astăzi l-am
sădit cu gândul florilor bătute-n vânt... poate eu voi fi atuncea doar
o apă și-un pământ


***


27. V6 320 CP – Marinescu Victor – 6,2


cutie de viteze automată cu 7 rapoarte
tracțiune integrală inteligent și
suspensie cu „Active Continous Damping Control“
prescurtat ACDC
fără nicio legătură cu asta
am fost în club marți pe seară
încerc să îmi aduc aminte chipurile oamenilor de acolo
erau foarte aproape
atât de aproape
că se schimbau între ei

nu ne-am vorbit înainte
pur și simplu am intrat în camera aia
și am vrut fiecare ca dragostea în picioare
a doua zi când m-am trezit
mă
te priveam cum dormi
și îți spuneam că trebuie să faci ceva
orice
pentru că nu îmi găsesc chiloții
și nu pot să trec peste asta


***


28. Lumea deținutului – Gabi Schuster-Cărăușă – 6,1


Lumea deținutului mohorât-crăpată
umple celula
patul de fier
ciubărul cu fecale
și gândul din perete în perete

mucezită cinci pași înainte cinci înapoi
să nu putrezim
662

numerele din noi se lasă răstite
împotmolind gâtlejul paznicului
cu dinți înțepați,
sălbăticia de serviciu
în zbierătul gol de sub limbă,
somnul încovoiat pe dunga patului
sub cel de deasupra
Scoală dihanie!

cu fața în jos pe fierul scheletic
număr loviturile caraliilor
aud până la cinci
următorul! răgușește căpitanul
după regulament

trupul ca un trunchi decapitat
paturile goale schelălăie după morți
noaptea este fără zile
Stingerea!
Către ce?

domiciliat 90% în închisoare,
66 de ani
nevasta omorâtă cu singurătatea

nu cereți nimic
veți primi contrariul

nu vă mișcați
să vă ajungă terciul

pleoapele spală ochi pironiți

sferturi de pat!
Apelul!


***


29. interior – Doru Dorian David – 6,1


ne este frică să devenim poeți să alegem calea eroică
zeii au murit Iisus a devenit prea om cu Maria

între realitate și vis măști lumea jucată pe o scenă închisă

ne este frică să rostim că suntem
născuți din cuvânt mai înalți decât poezia


nu poți să vezi nimic clar interiorul este o cutie a Pandorei
în care adaugi apă peste bucăți de carbit


stăm aplecați cu genunchii în gură cu umbra crescută în sine
nu știm cine a plecat cine s-a adăugat șirului de înfrânți
uităm capetele deschise

filmul e mort derulat de o mână dibace

aprind chibritul să se facă lumină măcar o singură dată


cobor din mine cum o femeie goală în gânduri
sub sânii ei miros de veșnicie copilul cu sandale largi
în ochi dezgropat tot cerul

fetițe cu pălării din aripi de lăcuste cu picioare de lăcuste
ating covorul țesut din cârpe ea ca o păpușă din cârpe
șterge zile de cârpă

timpul înghesuit pe străzi pe ferestre
ne topește ne respiră

ziua se clatină alunecă de pe noi îmbibată cu transpirație și urină
mamele scriu în carnea noastră cuvântul


interiorul de efemeride


***


30. Proteza spiritului – Liviu Grădinariu – 5,8


(Mă limitez doar la pământ?)
Am văzut cândva un titan
între plante
care trăgea după el țărmurile
ca un sul
credea în oameni
în arborele cunoașterii
ce face rădăcinile nemuritoare
acolo se învârtea un incognito
strâns numai până la îngustime
dar voi scrie numai despre pământ
clopotele lor sună fals
tăcerea nu molipsește pe nimeni
ei râd de toți și de toate
dacă aș fi știut să tac, ca să fiu ascultat!
dar voi scrie numai despre pamânt
Dumnezeu a murit
noi suntem ucigașii Lui
am găsit ecoul începuturilor
ultima versiune a suspinului din om
populăm pustiul
ca să dispară oazele?
lumea nu există!
o facem din ''lipsă ''de poeți
învârtindu-se pe aceeași orbită
ca un băcan
fără să aibă nimic de vânzare
lumea nu există pentru că e obosită să gândească un gând fals


și acel titan
a spus... Ecce Homo!
era umbra cuvântului
o floare... nu știe să se vândă

o floare între spinii indiferenții și plictiselii
eroii de azi sunt absolut goi
fortuna labilis... numai pământ
eu nu am vorbit decât la obiect
și am greșit
de aceea de azi
încep să le vorbesc oamenilor
desculț


***


31. Corăbii vitrege – Traian Rotărescu - 5,8


Þipetele pescărușilor,
asemeni șifonierelor uriașe,
m-așteaptă uneori
să mă plimb printre ele.

Revin anumite imagini:
un stol de tinere Cleopatre
migrând spre malul
aceleiași picături de venin.

Au o mai mare voluptate
decât aceea a claxoanelor
care-și găsesc, în ceață, mirosul

După ce l-au căutat
deasupra fostelor câmpuri de bătaie
ale perioadei Sengoku.


***


32. Ninge peste părul tău, mamă! – Mihaela Roxana Boboc – 5,8


Privește, mamă!
Dumnezeul tău stă pe piscul înzăpezit
și suflă cu putere,
suflă neaua peste muntele golaș
ninge iar peste obrazul pruncilor
peste sânul mamelor
peste mâinile bătătorite
ale bunicilor.

Au trecut anii, mamă
și se pierde clipa în care
ningea peste părul tău negru,
mâinile tale miros încă a coji de portocală.
Crăciunul copilăriei se șterge încet
de mâneca mea dreaptă,
eu te ascund sub plapuma de zăpadă
îți spun poveștile de odinioară
peste care ninge mereu.

Mamă, lumina a rămas de strajă
la geamul înghețat.
Dumnezeu s-a așezat cu noi la masă
tu mă cerți că uit să-l chem,
dar el vine mereu,
vine pentru tine.

Respiră, mamă, aerul iernatic
candela veghează la căpătâiul tatei,
tu ne-nvelești ușor
fetele tale se ghemuiesc
ca-n pântecele tău odată.
Vreme de câteva clipe
se coboară cerul alb
și șterge întunericul odăii.

nu știu când ți-au crescut aripi de înger
probabil între două povești de copil
din împreunarea mâinilor tale, mamă,
curge untdelemn.


***


33. scrisoare către mine – Adam Rareș-Andrei – 5,7


- mai am o singură întrebare:
oare mai păstrezi cântecul meu sub unghii? -
e o noapte perfectă. plouă.
streșinile ruginesc și mă sinucid.
m-am gândit mult, îți scriu de pe linia de tren
aștept monstrul să mă izbească în tâmple
ca un glonț într-un război civil.
stau drept ca în fața unui regiment
nu mă gândesc decât la momentul în care
o să se arunce lut peste mine.

în fiecare zi în ochii mei moare câte un înger
ca-ntr-un re minor șoptit de chopin
evit să mă uit în ochii lumii
privesc pământul și mă-mbracă ca un tsunami de cenușă.
deja aud vibrațiile lopeților
în zare se vede un tren, o cămilă
o cocoașă cu apă vie
privește-mă-n ochi!

îmi întind gleznele la soare ca într-o fotografie din '67
dragă eu,
în noaptea asta se naște jumătate din tine.
nu te speria că mori
moartea e un pantograf de pasteluri
lumina se-aprinde în tine ca un neon cenușiu
iubirea-i o moarte târzie
nu plânge,
tu mort ești mai sobru
iubirea-i cavoul din tine.

îți scriu după moarte:
nu a fost cine știe ce,
m-am injectat cu tine
și-am privit în palme din două căi ca din două antene de viespe
dragă tu,
ia macazul cu pieptul,
ia ceasul cu tine
și așteaptă în gară o epocă, un altar cu mâinile legate la spate.

mă strâng ca un epitaf ce-și fulgeră crucea
ești un orb, un poet, un sicriu,
- mortua est! -

p.s. : în fiecare zi în ochii mei mai moare câte un înger,
astăzi mă privesc în oglindă.


***


34. poemul de toamnă – Daniel Gherasim – 5,5


și doarme orașul sub ploile grele
trotuarele negre sunt pline de apă
și soarele, luna, ascunse și ele.
iar cerul se surpă și bezna ne-ngroapă.

voi sta azi acasă s-aud cum se zbate,
cum tremură ziua sub mâinile tale.
voi sta liniștit, mă voi întinde pe spate
să cadă pe mine o ploaie-n rafale.

mai scurtă e clipa sub ploile tale
și orele negre, minutele goale.
orașul se pierde în tunetul serii
nimic nu e sumbru ca vocea tăcerii


***


35. Eufonii – Petru Dincă – 5,5


Cutreieră vântu-n păduri și ariniști
Și razele-s ninse pe plaiuri de liniști.

Cutreieră vântu-n păduri și ariniști.

Adoarme-n grădină-n amurg trandafirul,
Pe câmpuri cu lună adie zefirul.

Și razele-s ninse pe plaiuri de liniști.

Vibrează lumina în ierburi prelinsă,
O inimă cântă de dragoste-nvinsă.

Cutreieră vântu-n păduri și ariniști

Și razele-s ninse pe câmpuri de liniști.


***


36. Sakura – Duma Virgil-Florin – 5,5


Ultima legendă a florilor de sakura
C-un prinț clătindu-și fața într-un izvor.
Deasupra, fața zânei stă să-l transforme
Iubirii, -ntr-o ramură de cireș
înflorită. În dor.


Căderea petalei pe lama de spadă. Asemenea
Timpului adus Iubirii de sus.
Deși-i o băutură limpede, amețitoare,
În om și taine altele îs.


… Caligrafia acestui poem. Din cerneală,
Limpezind vârful peniței în tuș.
- Asemenea inimii când, bolnavă,
Arde depărtării vieți ce s-au dus.


Înflorind, Timpul ultimei seminți stă să cază,
Doamne,
‘N pământul arzător dintre două iubiri.
(O) ceașcă de ceai ridic, iubito! Visează!
Afară, zânele ard Cerului primii zori.


***


37. Într-un fel se lățește azi soarele – Stănica Ilie Viorel – 5,5


Într-un fel se lățește azi soarele
într-o altă zi.
Ne prinde cupola de întreg,
de circuite ozonate,
de respirații ce duhnesc,
se risipesc
dinspre fân necosit
spre nori neplouați.
Și-ntr-un fel ne urlă a tunet
o licarire dezbrăcată de forme,
asurzitor până la o muțenie finită-
ca o obsesie pentru un cânt nedeslușit,
ca un lapsus,
ca o hrană nehrănită
în fanteziile artistului.
Într-un fel ne este foame-
ca pruncului aruncat între fiare,
ca fiarelor devoratoare
de prunci,
ca știrilor ce ne țin
sub cruci...
Unde moartea e doar un fapt inutil
peste toate cele de azi
ale soarelui,
ale fulgerelor...


***


38. Tehnologie – Florian Abel – 5,3


Ador
sistemele computerizate!
Le acționez prin intermediul
undelor cerebrale.
În timpul ședinței de consiliu
e de ajuns
un singur spot de gânduri
și
instantaneu încep manevrele de climatizare
la vila de pe plajă,
mi se transferă fondurile
din Elveția în Caiman,
sunt plătite menajerele din Dubai
sau amenzile din Senegal
(n-am fost niciodată în țara asta).

Uneori,
aș vrea să-mi doresc unul simplu,
rudimentar,
să răspundă la comanda verbală,
la căldura vocii mele.
I-aș comanda prin telefon:
computer,
pregătește-mi o cină romantică,
sau,
computer,
decorează casa pentru Crăciun,
computer,
cumpără cadouri pentru copii,
computer,
aprinde lumânările în brad,
computer...
... adu-mi aminte să nu plâng!...


***


39. Eu aleg – Florentina-Loredana Dănilă – 5,3


fără confuzii!
dintre atâtea esențe tari
parfumuri
sofisticate
obținute în laboratoare
de primă clasă

eu aleg
parfumul lăcrămioarelor

dintre atâtea automobile
care mai de care
patru ori patru
dintre atâția cai putere

eu aleg
calul alb
al copilăriei
căruia uneori îi întindeam
un cub tot alb
de zahăr
calul fără abs fără servo-direcție
dar care printr-un nechezat
știa să spună mulțumesc

dintre atâtea vase
de croazieră
cu multe punți cu lumini
orbitoare

eu aleg
bărcuța din foaia cu pătrățele
ruptă din caietul de matematică
pe care o așezam pe-o băltoacă
de la ploaia de vară
închizând ochii și imaginându-mi
că mă poartă pe mări
nedescoperite

dintre toate
bijuteriile
care mai de care mai sclipitoare
care diamante care smaralde
care metale
prețioase

eu aleg
cireșele care-mi împodobeau vara
urechile ațintite
asupra lumii
așteptând răspunsuri
la multitudinea de întrebări

în sfârșit
dintre toate scenariile posibile
de viață
eu aleg simplu
fără confuzii
fără ezitări
Viața ca un joc de-a
copilăria


***


40. viața e o fugă – Bianca Marcovici – 5,3


târziu ne dăm seama
că suntem învinși
de propriul orgoliu,
ființe mici ne înconjoară
stăm pitiți în cochiliile noastre
și mai așteptăm acea schimbare
a anotimpurilor bune.

privim cu mirare luptele politice
scaunele tapițate pe care, mai toți
vor să se urce în picioare,
în urmă oameni din ce în ce mai săraci
sărăciți...
cu pungile aproape goale
ieșind din micile prăvălii de cartier
de pe vremea "împușcatului"!

ei au sărăcit primii, își zic
alte "jucării stricate" merg ținându-se de mână,
pe la spitale,
zac pe scaune în așteptarea unei minuni
care nu mai vine,
oricare dintre noi
poate fi concediat, doar la o adiere de vânt!
mii de familii îndurerate
cu copiii înghițiți de nisipul frivol,
nu mai au scăpare,
înghițiți de ură, de risipa celor care
nu văd pacea ca o rezolvare,
și noi trebuie să trăim
și ei dușmanii…
doar n-o să ne măcelărim
ca la abatoare?




trăim între două lumi, analfabeți
cu diplomă în buzunare,
extremiștii mișună la știri
vedete de cinema, doar câteva secunde,
e o alinare să-i vezi, mai apoi
cu cătușe la picioare.


sârma ghimpată nu separă cerul…


***


41. Þara momentană – Laurențiu Ghiță – 5


Trăiesc, mă târăsc pe genunchi și coate
Și, sadic, aspir aburii mămăligii.
Cum a viețui, mama dracu’, se poate,
În țara aceasta vrăjită de-un Gigi?

Privesc la TV emisiuni idioate
Și nu-mi recunosc frații și companionii.
Cum poți să reziști, când, fetițele toate
Visează s-ajungă ce-a devenit Moni?

La burse de mărfuri, reclame și piață,
Răzbat anormalii și cei contra firii.
Păi cum să muncești, când modelul în viață
Al oricarui tânar e putredul Iri?

Copiii năuci nu mai știu ce-i o carte
Decât când învață la vreo sesiune.
Cum altfel să fie, când artă-ntre arte
Și culme a culmii e Adi Minune?

Fetițe gingașe dospesc kilograme
Și-ndeasă în fălci hamburgerii și pita,
Cum să nu devină umflate madame
Când au ca model pe suava Nikita?

Așa mi-e impulsul, așa mi-este vrerea,
Să-mi vină să fug, să o iau brusc la goană,
Când văd cum își dă, despre toate, părerea,
Pe toate canalele, Silviu Prigoană.

Aș vrea să mai cred că nu-i țara pustie,
Nu toți suntem “stupid”, nu toți suntem duși,
Măcar un copil de pe stradă mai știe
C-avem un Enescu, avem un Brâncuși.

Aș vrea să-și întrebe copilul meu frații
Nu ce supermarket ne-mbie la preț,
Ci unde e Delta, ce mari sunt Carpații
Și cum de există un așa Voroneț.

………………………………………………………
Luați-mi din jur toate-aceste mizerii,
Lăsați-mi doar zarea, fierbinte și clară
Și dați-mi s-adorm, către praznicul serii
Și să mă treziți într-o altfel de țară.


***


42. Deșertic – Lidia Muraru – 4,8


Deșert de cuvinte ucise sub arșița limbii.
Murdar pământu-și deschide năuc
Ceasul de vară c-o oră-nainte.
Sub pleoape dorm vise furate de drum.

Copilul adoarme-n tufiș pe o stâncă
Și capu-i bolnav pulsează de mult.
Un șarpe-și întinde gâtleju-nainte,
Colac se-mpletește pe oase de stârv.

O cioară își scuipă demonica vorbă
Pustiul să-l facă mai groaznic, mai mut.
Copilul și șarpele, stânca și stârvul
Contract de iubire semnează în scrum.

Un șir de cuvinte-ngropate în stâncă.
Un altul, schelete de stârv pustiit.
Scriu pe-ndelete cu cifre de moarte.
Ochiul și pasul îngheață-n nisip.

În beznă se-ascunde copilul de șarpe,
Profetic când cioara cântă la stârv.
Din stâncă deșertul mai crește c-o vorbă
Sub ochiul de sclavă pasul mi-l strâng.