In apusul împovărat
de amurgul ce aduce
numai întuneric și haos
rugăciunea naște Lumina
unei dimineți însorite.

Pe marginea timpului
se aude un scâncet de copil
venit din sângele străbunilor,
chemat pământul să sărute.

Abandonată-n neputință
femeia plânge la zidul tăcerii
înlănțuită-n umbră
sfredelindu-și pântecele
pregătește pruncul să-l nască
prin lacrima durerii.

În inima nopții
din adâncul nepământesc
prin depărtări în zbor
rotindu-se-n cercuri
ielele se hârjoneau, dansau
într-o horă de năluci
scâncetul de copil așteptând
să-l înece la izvor.

Dar, din Imperiul Nemuririi
pe temelii de veacuri
străjuind Cuvântul
un ochi de “Tată” veghează
ca țipătul din pieptul de copil
în pumnul Lui să-l strângă.

Prin trecerea de ani,
pruncul încoronat
“purtător de semn al iubirii”
zămislit în apusul împovărat
buzele lui picură Lumina
din “Izvorul vieții”
zâmbind urmează calea
știind, că pentru totdeauna
veacurile n-or să mai plângă.