Aveam odată, într-o glastră,
Dintr-un cristal, sensibil, fin,
Pe un pervaz, la o fereastră,
Trei roșii trandafiri și-un crin.

Ce stranie alăturare,
Total opusă legii firii,
Așa o delicată floare,
ÃŽntr-un pocal cu trandafirii!

I-a luat aseară bunicuța,
C-așa e dânsa,grijulie,
Și le-a dat apă cu cănuța,
Și un bănuț,...așa,... să fie!

Afară,-n stratul din grădină,
În frigul aspru și zbanghiu,
Se ridica, lângă-o sulfină,
Un trandafir portocaliu.

Avea pe vârf, cumva, lăsate,
Un număr mare de petale
Dar și șuvițe adunate
Pe zonele occipitale.

Creștea cu spini și cu prestanță,
Așa cum trandafirii cresc,
Împrăștiind în ambianță,
Un damf de rom marinăresc.

Din vază chicotea buchetul,
Că-n casă-i cald și este bine,
Și-afară,-ncetul cu încetul,
Te uită, iarna cruntă vine.

Dar, vai, nenorocită fază,
Numai un pic bătut-a vântul,
Că geamul s-a izbit de vază
Făcând-o una cu pământul.

Iar trandafirul din poiată,
Udat și adăpat de ploi,
A înflorit a doua dată,
Iar cei cu crinul... la gunoi!

Rezultă-nvățături morale:
Când pierd contactul cu pământul,
Buchetele artificiale,
Le-mprăștie pe dată vântu’!