Tata a murit la timpul său, într-o zi de octombrie.

Sar în mormânt înjurând groparii neîndemânateci.
Trupul tatei se izbește de pereții de lemn
cu sunete seci,
atât de rece și-atât de nedemn.
Prind puternic marginile ascuțite ale cutiei
din care încă se scurge în tină
rășină
iar în ceruri, sufletul tatei într-o curgere lină.
O răsucesc dintr-o parte în alta,
lărgind marginile pământului
dorind s-o înfig adânc în lumină
sub o cruce de-un galben murdar
ca al lutului.
Greutatea sa ca un ghem
îmi stă acuma în mâini
făcându-mă să icnesc de durere,
să-l chem.