E prea tîrziu,
nu e deacum nici toamnă
să te mai chem.
Pe dor te-mbrac icoană,
să îți ating
cu clocotul din noapte
doar umbra ta
ce-mi dai s-o sorb din șoapte.

Cînd mă cuprinzi
să părăsești peronul,
mă mai rețin
căci uiți în mine clonul
să-l mai iubesc
în patul poeziei,
să uit,să uiți
că-s brațele stihiei.

Și în delir
privirea-ți mă desfată
din ciob de cer
să-i dau destinul plată.
Ca să rămîn
pe-a ta icoană umbră
cerșind lumini
pentru cetatea-mi sumbră.