Să nu ai niciodată parte
de nopțile mele trufașe
în care am ținut pe umeri lumea.
Mă adresez eternității amuțind strigătul
care totdeauna sună a întrebare pentru că
este ceva colcăind în străfunduri:
un soare enorm, cu perechea sa, negura,
Dumnezeul deznădăjduit al celor care nu-L au
se reflectă în lumina posibilă a neființei.
Tulpinile de sticlă ale gândului cerșesc frunzișuri de brațe
ca să poată cuprinde întreaga boltă
și cu frenetice degete să aleagă
lumina de întuneric,
lumina de lutul meu,
lumina.