Așa zisa mea erudiție e o glumă proastă
în fața acestui zid de piatră năpădit de smochini
la care, dacă ai cap, îți dai căciula jos și te închini.

Bărbatul care l-a ridicat nu știa carte. Știa să pescuiască,
știa să întindă plase pe sub măslinii din deal
știa să-și bucure nevasta, banal.

Știa să jupoaie caprele la vremea potrivită
și știa să așeze o piatră peste alta, uneori,
la mijlocul distanței dintre linia mării și nori.

Zidul năpădit acum de smochini a cunoscut marele cutremur.
Atunci, pietrele s-au așezat mai bine,
de parcă s-ar fi închegat un fagure de albine.

Zidul acesta a sprijinit-o pe fata cu ochii negri
atunci când bărbatul ei a rămas pe mare.
Durerea ei parcă a intrat în zid. Iată o piatră pe care o doare.

Într-un fel, zidul acesta năpădit de smochini
a adunat în el atât de mult vânt și durere
încât a ajuns ca o civilizație dezvoltată până la supremă tăcere.