Mi-e sufletul pustiu

Mi-e sufletul pustiu și-mi este dor
De liniștea păduri, de izvor
Să n-aud gălăgia omenească
Să-mi pun în loc de perină o iască
Și să ascult în somnul meu, ușor
Cum vine căprioara la izvor,
Gustând din pacea fără de pereche
Să-mi cânte-o gușă-roșie la ureche...
Când luna răsări-va dintre stânci
S-aud cum cântă buha-n văi adânci
Pe culme cum pășește lupul sur
Cum grohăie mistreții împrejur
Și-n goliștea tăiată în pădure
Cum ursul cată să găsească mure
Și-o veveriță cocoțată-n pin
Sughite speriată de strein.
Să văd cum plâng în zorii care ard
Cu lacrimi de rășină pui de brad
Când soarele va da în jur binețe,
Să-mi umplu sufletul cu frumusețe
Și așa cu sufletul scăldat în bine,
Să mă cobor la oameni nu-mi mai vine.