Ce mai faci, prin munți ce ți-l ascund
pe bărbatul tău ce-a fost cioban,
ce mai faci sub cetini și pe prund,
ce mai faci, Vitoria Lipan?

Duhul lui mereu în preajma ta
ți-a-nsoțit umbrirea lumini
și atât de mare se-arăta
că n-aveai nici loc să te închini.

El te-a dus pe drumu-adevărat,
el ți-a dat și drept să judeci tu
prefăcându-ți dorul de bărbat
în ceva ce n-are nume, nu.

Iernile sunt tragice în munți,
de când este muntele sub cer,
numai la botezuri și la nunți
și la moarte rudele te cer.

A trecut sazu n-a trecut un an?
Ai aflat, sau n-ai aflat ce-a fost?
Ce mai faci, Vitoria Lipan,
judecata are totuși rost.

În prăpăstii viscolite rău,
pe cărări uitate și de pași,
va mai fi fiind bărbatul tău,
cum să-l poți uita și cum să-l lași?

N-are nimeni nici puterea ta,
nici credința de-a umbla pe jos,
în prăpăstii, spre a ți-l afla
pe ciobanul tragic și frumos.

Turme vor mai fi și vor muri,
oameni se vor stinge peste tot,
munții se vor sparge într-o zi,
or să poată cei ce nu mai pot.

Dar credința ta că el e-aici
va rămâne până la sfârșit,
n-ai să obosești și n-ai s-abdici,
vei iubi mereu ce ai iubit.

Și mai trec un secol și un an
și în munți legenda va da glas,
cum că tu, Vitoria Lipan,
credincioasă ție ți-ai rămas.

Și-ntr-o zi ai să te stingi și tu
terminându-ți drumul pe pământ,
când lătratu, spre un punct bătu,
unde Nechiforul tău e frânt.

Munții ți se clatină-n priviri,
te măriți din nou cu omul drag,
sunteți împreună iarăși miri,
sângele s-a șters de pe baltag.


din vol. "Apogeul firii"