La adăpostul acestor flăcări de hârtie
se ascunde tinerețea, leneșă pisică a
elementelor ce ne-au constituit în general,
o dâră de viață și mișcare poleită cu aur,
o rană de ceară sau pur și simplu o transparență
a spiritului din care se adapă moartea. La
adăpostul
acesta deci m-am logodit cu ispita faptei mele
imaginare și lespedea ei, ca o gură a suferinței
de rouă n-a vătămat pe nimeni – sângele tău e
un orient de perle a viitorului, vântul alunecând
în praful singurătății…

Traversam iluzia inimii, chipul tău
își mișca încet cortul pe o tipsie de otavă
a berzelor. Probabil deja locuiesc în eterul
plecării, acolo unde-și adapă nepieritoarele
umbre și suferința. Arca lor de elegie și
gheață, Doamne, întâia clipă de vrajă și
aureolă a sălbăticiei…