Cândva, Dumnezeu și cu mine
depănam povești pe prispa din curtea bunicii…
Eram mică atunci… inima mi-era deschisă
oricărui dialog divin… și-oricarui sfânt mister
invocat de Cel de Sus…

Eram mică atunci și El îmi spunea
cu zâmbetul inundat in lacrimi
“În curand vei fi mare și tot ce-ai acum
se va pierde in vânt…”

Cu mișcari gingașe, I-am șters din colțul ochiului
miracolul ivit…
Și, Sărutându-l pe obrazul alb i-am spus zâmbind:
“Eu nu te cred! Nu, nu te cred! E doar un gând!”

Atât am spus… Și-a fost de ajuns
Duse au fost poveștile cu Sfinți
duse au fost și clipele Divine
iar prispa ce-I servea drept tron
a ramas scaun omenirii…

ââ