Nu v-am uitat, îmi sunteți mai aproape
ca niciodată. Iată cum coboară
amurgul peste toate. Parcă văd
cum vă-așezați tăcuți în fața casei,
și așteptați să iasă printre stele
luceafărul cel nou ce taie-n două
deasupra voastră lumea nesfârșită.
Chemați-mă, oricând, la orice oră,
și vin, oriunde-aș fi în clipa ceea,
din lumea înstelată-a poeziei,
ori poate din furtunile iubirii,
ori din vârtejurile-atâtor griji
în care-s prins cu-ntreaga omenire.
Bătrânii mei, când voi rămâne singur
și obosit voi aștepta și eu
în fața casei noastre înserarea
ca sputnicii ieșiți de după deal
să-și împletească firele de aur
în pânzele luminilor stelare,
chemarea voastră voi mai auzi-o
ca un ecou întors din astru-n astru, -
ca să-mi aduc aminte cum veneam
acasă noaptea când eram copil
în carul plin cu fân culcat pe spate
și tata-mi arăta deasupra Cupa
și Rarițele strălucind și Toaca
și locul unde-avea mai către ziuă
să pâlpâie cu puii Găinușa.
Era o lume-ntoarsă din poveste,
erau miresmele îmbătătoare,
și vorba tatii ce știa să lege
și să dezlege pentru mine totul,
și eram prins atunci în nesfârșitul
ecou ce leagă suflete și stele,
și-acel ecou mereu mă urmărește
de-atunci în toate drumurile mele.