În Hiva Oa, pe țărmu-i lăut în mirodenii,
Am o colibă-n care vopselile îmi țin.
Te zămislesc, femeie, dospită din vedenii,
La margine de mare, pe pânza mea de in.

O trudă grea: din purpur, din umbră și lumină
Să prind întreg fiorul ce îl strecori în mine.
Încinsă doar cu frunze și în găteli cerești,
De sub sprâncene negre, tânjesc să mă privești.

Nu-i rece armonia din linii drepte, pure?
Și toate chiar sunt drepte și pure-n infinit?
De ce bizari sunt munții și negurile sure?
A fost cândva în lume ceva desăvârșit?

Genunea și noianul întinderii de apă
Vor să culeagă stele, în undă să le-ncapă,
Ce-i cremenea banală?
O țandără-n scântei.
Și totuși are farmec asimetria ei.

Abia m-ating de pânză, de flacăra culorii,
Că mierlele îți cântă pe umeri și pe gură.
Mătasa pielii brune, mireasma și căldura:
Agavă înflorită în fuga unei ore.

Ce stea în zarea lumii, ce aprig vânt, iubito!
Centauri plini de taină răsar pe litoral:
Cel sprinten este Timpul, cel galeș e Urâtul,
Cel năzdrăvan e Gândul, cu aripi de coral.

Te duci. Și-n largul mării îți fulguie barizul.
Mă-ntorc ca și flamingo la cuibul părăsit.
De șevalet m-apropii înfiorat de briză
Și îmi ridic penelul în lacrimi tăvălit.