în lungul poeziei scriu
cu un briceag tocit cu două tâmple
și dacă seva mi s-a isprăvit
nu știu
prin ce cuvinte-așchii scoarța se mai umple

chiar zdrențăroși eram frumoși
eram nebuni
regii peșterilor ai tufelor de alun și ai cetăților de paie
oricât de tare Dor-ul ne asedia
toate durau cât ține-n august orice ploaie

soarele ne usca singurul rând de haine
ne zvânta pâinea prin buzunare
doar după ochi ne-ai fi recunoscut – mereu stinși
armonii de vânt prin felinare

comorile ni le țineam în saci
orice hârtie aruncată de alții orice ziar orice tipăritură
parcă o foamete urma să vină
și-acesta era leacul pentru gură

și când pe lângă noi treceau părinți scoteam
c-un gest teatral imaginare pălării –
cavalerii tristei figuri: fioroși și războinici
în nici o împrejurare copii

copleșiți mai eram nu ridicam
dincolo de frunze privirea

miilor de orfani pentru care-nveți să te bați – mărturisirea:
ne sunteți în eternitate frați

nici pe tine nu te-am uitat absentule Tată:
ne-ai fost deopotrivă:
și pernă și bâtă și piatră