Isus dormea. Pe valuri urla o vijelie
Și-apostolii văzându-l dormind nepăsător,
Priveau cu înfiorare când cerul în mânie,
Când apa, zbuciumată ca sufletele lor.

Lopețile scăpară din mâinile-obosite
Și barca fără cârmă, prin haos lunecând,
Pe chipurile pale de groază chinuite
Cădea lumina stinsă a ultimului gând.

Isus dormea. Și spaima cât apa de adâncă
Îi prefăcuse în biete năluci de țintirim,
Și îndârjiți pe somnu-i ce nu zburase încă,
Apostolii strigară: Stăpâne, -o să pierim!

Dar El deschise ochii. Privirea de lumină
Asupră-le o clipă seninu-și revărsa.
Și dulcea ei blândețe pe valuri când se-nclină,
Ce pace peste inimi și ape se lăsa!...

Și noi, munciți de groaza atâtor nențelesuri,
Ne rătăcim pe marea gândirilor adânci,
Luptăm cu vijelia eternelor eresuri,
Bărci searbede, izbite de maluri și de stânci.

Aici orbiți d-un fulger, aici prin întuneric,
Ne zbatem spre o țintă ce-n vis o-ntrezărim.
Ani lungi ne minte umbra amorului himeric
Și-n veci ne chinuiește durerea că murim.

E calm doar înțeleptul. Doar El din norul ceții
Privirea liniștită pe valuri și-o așterne,
Știind că peste oameni, pe gând, pe clipa vieții
Se lasă pacea largă a legilor eterne.