de câte ori mă atingi
îmi crește o piele nouă
când pleci umbra ta pare
un ceas schizofrenic
înafara ta diamantele devin cărbune
iar cuvintele stau să mă acopere

tristețea inundă strada noastră
îmi pun picioroange
din ele pocnesc muguri și rădăcini
o ceață deasă umezește buzele despărțite
igrasia îți desenează noaptea
trupul pe ziduri
femeile dimineții privesc nemișcate
prinse într-o buclă înghețată a timpului

joc șotron în atrium
arunc inima ta ignifugată spre primul pătrat
cohorte de furnici roșii se mișcă dintr-o parte în alta
să ne salveze
sfârcurile mele întăresc ziua