Durerile sunt ale seminței bolnave
Astfel și artele la vârful crizei morale
s-au rătăcit uitând de logica zilnicei morți
strălucite genii, în aceeași eroare cu proștii.
În ce mă privește, eu cu oglinzile
m-am consolat, întunericul lor tăcut
nu mă poate amăgi că sunt orb
cum bunăoară stupiditatea criticii
persistând în orgoliul lui Erasmus
sau socraticei spaime de imaginar
spaima sacră care pe cei mulți
nu i-a părăsit.
A muri suportabil este a trăi expresiv.
Și fără-ndoială reminiscența de zeitate
Ne poate menține generoși cu ceilalți
Până se face ziuă în agoniile realului colectiv.
O dezordine ludică este plăcută
Bătrânelor instanțe, însă dintotdeauna
Îi irită pe dogmatici și scarbroșii lingăi
Ai pudrierelor cu gust supect și-ai politicii.
Deschid cartea cu un acut presentiment
Că va trebui să o demolez pagină de pagină
Și să las imaginația a contura ferestre
Acolo unde cel- deja-zidit
a pus pe cant sarcofagul.

Nu îmi pasă că tu nu înțelegi
Câtă vreme pe tine nu te-ai iubit nici urât
Cu nesațiul ce ți-l refac trădările zvelte,
Trădările de care orice vietate are imperativă nevoie
Întru a se întoarce acasă din somn.

Mă dezic de toate succesele prin reflectare
În cetatea care ar fi putut fi una oarecare
Imaginația nu dăunează cunoașterii
Suferințele îmi sunt mai de folos
Decât atingerea plantoroasă
A elogiilor și sărutul lor de pervers cunniligus
Stupiditatea criticii m-a învățat mai ales
Prin dezvățare și am știut ceea ce de fapt
Zăcea în genomul meu paideumatic, rebel,
Răbdând generații și morți ramuroși
Pentru ca eu să mă recunosc în oglinzi atent
Mai clar în întuneric decât
În euristica electrică a fanaților
Absurdul îmi devenise agreabil și ne-am împrietenit
-desigur, desigur, vicleanul spirit
Este semioticianul real, absolut, va reface
Dincolo de lectură-
Semnificațiile acestui text cu scocratică
Spaimă abisală în el-
„Cât despre înțelept”, maestro Keats,
Fie ca rogozul și ranchiunoșii ciulini/
Să se războiască –ntre tâmple/
Căci nu dispare- lesne tot ce e fermecător”
….cum bunăoară jocul meu de copil
La bătrânețe cu mintea în pielea goală
Se dedulcește –și te cheamă și pe tine,-
Goi să reintrăm în scăldătoarea
Cascadei hologramei divine…
Ultima oară când ai făcut dragoste ?
Fără falsă rușine, când au gustat din ceea ce
În origini ai prădat complice cu zeul?

2.

Fățarnicul meu cetitor, frate.
Baudelaire a înțeles despre un pictor faimos
Și zadarnic, pe numele lui Chenavard,
Că are un creier acre seamănă cu orașul său natal
Astfel și noi, înbâscist de emanații cocsochimice,
De mugetul furnalelor și distrofia copiilor ca fenomen
Determinat monstruos de decretele ceaușiste
De raționalizarea eroică a hranei, apei și fricii
Un creier labirintic bolnav opturat
Un creier căruia i s-a retezat creierația
Un creier ca gura spartă a peșterii lui Platon
Explicitată de Heidegger, un creier aplatizat
De miturile lui Sisif, Prometeu și Freud
Prin aceea că suntem impregnați de vindecările noastre
Ca de efectul forcepsului și ideologiilor care ratează
Mulțimile – aidoma tulpinelor de viruși
Precum în text, așa în metatext…

Ferice de tine, cetitor fățarnic, tu, semenul meu,
Frate
Că nu înțelegi.
Însă eu,iată, își flutur despre triumful Imaginației
Cel mai alinător pansament și sângele bușnește
Printre cuvinte înnoitor-
Sângele meu cântă melodiind moartea
Și nu mă mai tem că exist.
Fii ca aceste gânduri, frumusețe pură și dezinteresată,
Iar dacă se zvonește prin cetate că aș fi murit
Să nu îi crezi.
Moartea e o abstracție fragmentară a vieții
În întunericul oglinzile văd
O carte un joc de oglinzi între dimineață și următoarea
Recunoaștere, își pot alina durerea de a nu te înțelege
Însă ai încredere în Sufletul tău,
El știe, vibrează, își reface pulsația
Imaginile se nasc din idei, ideile sunt monade
Semințele au în ele o suferință
Care nu e decât pentru o vreme
Umană…
Nu te precipita să afli la care pagină moartea
Sparge fereastra și zboară râzând în celălalt timp.