văpaie pârpălind amiaza-frigăruie
soarele abia se târăște la umbră
rănit de urletul disperat

cu ocara bine fixată în cătare
poți doborî liniștea din copac
când calci pe cioburi oasele pârâie
creierul zvâcnește ca-n schije

îngrijorarea adulmecă
mirosul iese din bocanci
sub o stivă de lemne își afundă puii
și pânda se ascute

în deșertăciune

întunericul se lasă din suflet
o gură imensă de plastic înghite în sec
inimioare pâlpâind îndurarea
stingându-se în pieptul vitregiei

jalea chelălăie
dând ocol pustiului
soarele spre apus își ațâță focul
scânteile mii plesnesc fața cerului

primejdia se spală pe mâini
în lacrimi de rouă
adoarme liniștită

în groapa prihăniților
moartea a tras pământul
peste ea

(1 iulie 2010)