Poate mă smulg, trup chinuit, din vreme,
Vetust visând riemanniene spații,
Pe bolți nu mai pictez noi constelații,
Răspunsuri nu dau falselor probleme,

Că m-am zbătut degeaba-ntre extreme,
Trenuri fantomă n-au oprit în stații,
Hoinar când sunt prin alte generații
Durerea pură în ființă-mi geme.

Mișcării îi închin atunci altare,
Îngerul ei, de va suna din goarnă,
Poveri de ură oamenii răstoarnă
În marea sângerie de-nserare.

Pe când statuia mea de fum răsare,
Zăpezile uitării să se-aștearnă.