Ochiul Domnului


Mai priveam spre cerul nopții plin de nori, întunecat,
și-am văzut ce niciodată până atunci nu mi-a fost dat.

Ochiul Domnului privește înspre Globul Pământesc,
ca să vadă muritorii ce acum se odihnesc.

Luna e a Lui pupilă, dilatată de extaz,
aurie și frumoasă îmbrăcată în atlas;
Irisul - halou ceresc – un căprui cu mov electric
și reflexe de turcoaze, contrastând acum feeric
cu albastrul cenușiu al Oceanului pustiu.

Norii – niște valuri negre – trec în goană, alergând,
dar nici unul nu umbrește „Ochiul Domnului” arzând.

Fenomenu-i cunoscut: prevestește că Furtuna
- în oceane și în mări – va produce multe valuri
și în lume mari schimbări.


De Sf. Ion, Vasile și Gavril, 30.01.2007 – orele 18,10-19,45



Luna


Corabia selenară, printre nori plutește
oare încotro se-ndreaptă, și cine vâslește?

Luna-i suplă, argintie, și nu-i pasă de nimic...
pe stele le ocrotește, pe Luceafar ...ce să zic?

O regină, o femeie, aveți oare voi idee?
somnul nostru îl veghează și ne mângâie c-o rază.

Raza ei, raza de lună, ne urează „noapte bună!”
și povești nemuritoare ea ne spune zâmbitoare.

O fi fost îndragostită de a Soarelui strălucire,
cine oare-a pedepsit-o pentru marea ei iubire?

O fi chiar adevărat că Soarele-a divorțat
și-a iubit o răsărită „Floarea-Soarelui” numită?

Biata fată, cată-n nori când dispare Luna-n zori;
după Soare se rotește și-i șoptește că-l iubește.

Luna mândră-și poartă voalul presărat cu stele
și-nhamă la Carul Mare câteva din ele.

Uneori în neagra noapte ea se scaldă-n mare
oglindindu-și chipul mândru, puțin gânditoare.

În oceane lung privește, o fi căutând un pește?
Peștișorul de aur să-i dea un tezaur?

Poate vrea și un palat pentru Soare rezervat
sau să-i dea iubirea lui, strălucirea Soarelui?

Poate într-o bună zi, cine știe când va fi
vor fi din nou împreună Soarele și mândra Lună.



Întrebare


Venim în astă lume
deplin încrezători,
destinul ne promite
iubire și comori.

Învățăm să cerem apă,
mâncare, dragoste mare,
simțim că mama și tata
sunt ființe iubitoare.

Gângurim și facem pași
suntem tare drăgălași
cercetăm jucărioare,
ne ridicăm în picioare.

Învățăm pe rând cuvinte,
recunoaștem pe părinte,
știm să zicem mama, tata,
de plimbare suntem gata.

Șapte ani avem nevoie
să-i intrăm lumii în voie
și toți suntem educați
de părinți, bunici și frați.

Acumulăm cunoștințe
și ne punem trei dorințe
să fim mari, să fim iubiți,
și să trăim fericiți.

Adolescența ne-nvață
ce să prețuim în viață:
bogăția sufletească
cu iubirea ei firească.

Muncii ziua-i dăruim,
dragostei a nopții boare.
și în zorii dimineții
sorbim din nectarul vieții .


Viața este o-ncântare,
ne farmecă, ne vrăjește,
și-n vârtej turbionar
spre adâncuri ne târăște.

Iată, toată omenirea,
fără să vorbim de rasă,
când îmbătrânește moare
părăsindu-și a ei casă.

Întrebarea ce se pune
și răspuns încă nu are
“Cum putem rămâne tineri
și plini de ardoare?”

Am trăit toți odiseea
și am dăruit urmași
să descopere enigma
plină de suspans.

“Tinerețe fără bătrânețe
și viață fără de moarte”
este încă doar povestea
scrisă într-o carte…




Pământul


Planeta albastră-i Pământul
înconjurat de ape
și chiar scăldat de ele,
este al vieții leagăn
sub cerul plin de stele,
în zori e plin de rouă,
ziua surâde-n Soare,
apusu-l răcorește
cu-nmiresmata-i boare.

Pământu-n anotimpuri
își schimb-a lui culoare,
verde-i primăvara
când glia prinde viață,
și este galben vara
când Soarele-l răsfață.
Toamna, arama frunzei
îi dă a ei culoare…
Secătuit de vlagă
îl află mândra iarnă
și-i învelește trupul
în stratul de zăpadă.

Pământul hibernează,
profund se odihnește,
în trup îi fierbe lava
și inima-i zvâcnește.
Perpetua-i existență
protejată e de Soare,
de Lună, în timp de noapte,
și stele strălucitoare.
Luceafărul dimineții
îi trimite a lui rază
să-i trezească muritorii
ce încă profund visează.

Deșteptat din nou la viață
Pământul ne ocrotește,
ne hrănește cu-a lui roade,
cu apă ne răcorește,

Îi înălțăm în slavă
imn de mulțumire,
din răsărit de soare
și până la apus.
El ne susține viața
prin roada lui bogată,
ne odihnește noaptea
când Luna este sus.

Pământu-i nemurirea,
suflarea-i trecătoare,
contactul cu pământul
e-a vieții desfătare.
Ne naștem din țărână
ființe muritoare
și-ntreaga noastră viață
trăim o transformare.
Pământul ne primește,
pe noi, pe fiecare,
când dăm tribut viața
din Lumea trecătoare.