Cărbuni metalici sfîrîie
Sub unghii și carne...

Durerea asta de suflet
Are atîtea forme, mărimi, nonculori.
E o dihanie, care-și schimbă mereu măștile,
Ticsite-n sacul...
Legat de coasa morții.

Întinzi mîna să mîngîi--
Vrei și să atingi minunea
Ce te fericește...
BAa!!!
Decorul sublim cade,
Să apară brusc, într-un bubuit groaznic,
Anaconda fățarnică,
Căscînd gura-i rînjită,
Cu colții cei mari și "bine" ascuțiți--
De care-i atît de mîndră.

Te-ai speriat un pic--
Doar de mișcarea prea iute...
Ai mai văzut arătania...
Iar s-a jucat cu tine.
De cîte ori îi repeți
Că ai crescut și jocul ăsta
Nu te mai sperie și nici distrează--
Lucrezi deja...cauți "adevărul"
Și spre el, fericirea.

Dar bată-l vina de șarpe,
Îți ghicește, de fiecare dată, visul,
Îi fură neobservat marimile
Și atît de îndemînatic ți-l croiește,
Intrînd apoi în joc--
Să mai rîdă o dată
De naivitatea "omenească".
..........................
Zice că-mi dă lecții de viață
La capitolul "Realitate"--
Mă prăbușește
Și-mi zbiară apoi concluzia:
"Încetează să mai visezi!"

E inutil,
Visul îmi vine odată cu aerul

Și tot vise expir...iar acestea...
Poftim! Sînt reale--
Se văd ,le puteți atinge...
N-o să dispară...
Și nici nu mușcă.

(Doar dacă nu le veți folosi
Ca momeală pentru gura Anacondei--
Spărgătoare de vise...
Și-apoi să dați vina pe ele.)