Locuiesc în cuvânt. M-am mutat în el cu arme, bagaje
și păcate
Ignorând profeția părinților:
Să nu-ți faci casă cu scară la cer
Să nu te minți când singurătatea te scapă pentru o clipă din brațe
Să nu ajungi să tânjești la iluzia altuia
Și mai ales nicicând
Să nu te încurci cu propriul cuvânt, păcătosul de sfânt.

Locul e strâmt. Ne auzim unul altuia respirația
Vocale de aer, consoane de pământ.
îmi plătesc cotele la timp și sting lumina după fiecare
silabă.
M-aÈ™ putea considera un chiriaÈ™ norocos
Dacă nopțile nu mi-aș auzi visele date la maxim
Obligându-mă să privesc în față toate nerostitele
Care nu au mai încăput în mansarda noastră extravagantă.
Propriul meu cuvânt mă bântuie ca un strigoi
își strecoară limba perfid în cărțile rămase nescrise
Tot ce vrea e ca stăpânindu-l să-l recunosc doar pe el de
stăpân
Capul de plumb biciuind marginea lumii.

Locuiesc în cuvânt ca într-o cămașă de apă
Mimez libertatea din încheieturi
Metafore gata mestecate mi se lipesc de pleoape.
Dumnezeu încearcă pe vârful limbii gustul propriei lui
slăbiciuni.
E o sfidare, îmi spun vizitatori de pe alte tărâmuri
fluide,
Răni camuflate cu iluzia rostirii până la capăt
Tatuaje pe artere deschise.