l-a primit de ziua ei și de atunci
cu un zâmbet efemer întreabă
“nu vrei să joci cu mine
să te lași surprins?”
sătul de măștile sălbatice
supte
mă străduiesc să-i fac pe plac
mă strecor în luptă

***

“de unde atâta bucurie și pasiune?”
știe doar că oprindu-se din joc
aurora vremii
se va imprima pe chipul ei

^^^

în fața unei cești de cafea
cu un Gurkha neprețuit care îmi ardea cu fiecare secundă
750 de dolari
transformându-i într-un nor de fum înecăcios
îi povesteam că
…jocul tinereții mele era un adevărat drog
o plăcere permanentă care mă făcea fericit
de multe ori doream să scap de el
alergând după senzații noi
uitam să mă mai bucur de ce aveam pentru că
voiam mereu să am mai mult
dar într-un final nu-mi mai ajungea timpul
să fiu fericit măcar de joc
nu le putem avea pe toate

eram fericit cu bridge-ul meu…

speranța înflorea pe neștiute în ochii ei
m-a privit lung
ciudat de matur și m-a întrebat
de ce nu am învățat-o niciodată jocul meu

am tăcut înțelept

mi-era rușine să-i spun că doream să mă bucur doar eu de prezența ei
era ca o hermină fără trup
doar cu o expresie pură a ideii
o plăsmuire halucinantă
sibilă
a frumuseții fără contraste

mi-a auzit cuvintele nerostite
nu știu cum
și mi-a răspuns că jocul ei minunat
care mă va uimi cu siguranță
se joacă numai în doi