de când nu mai cred în anotimpuri
timpul s-a spânzurat de clanța ușii

acum tu nu mai ai glasul acela
ce mă-nconjura ca o ploaie mocănească
și-mi ținea pe loc inima

marea nu se mai ascunde în ochii tăi
iar buzele nu mai sunt vapoare roșii
de care să-mi ancorez înserările

sfinții din ochii tăi nu mai au răbdarea pietrelor
iar luna nu se mai umflă în pântecele nopții
ca o fântână ce împlinește dorințe

în ce direcție va pleca oare lumea
acum când tu nu mai ești?