dormisem mult, dormisem
până când brațele-au prins să mă doară,
greierele-ncepuse, ca-n fiece seară, să cânte
și asfințitul își răsturnase culorile,
grei de singurătate, umerii mei
abia-și făceau loc pe sub toate acestea.

treptat treptat, se dezmorțea gândul,
se înfășura peste umbre și lucruri,
ochii atingeau depărtarea
și ea susura a răspuns,
eram un vas unde cineva nevăzut
turna fericirea cu grijă,
ca pe un vin licoros.

și mirarea,
mirarea că, iată,
sub tot orizontul acesta înțesat de ființe,
doar tu
ai putea înțelege, fără multe-ntrebări,
cum poți înflori neștiut,
ca o pergolă de viță sălbatică,

chiar de ne suntem atât de departe,
cum numai în fericire poți fi.