spus-am pretutindeni
că toamna nu-i norii
și nu-i doar frunzele căzând peste brume
ci poate fi inimi care se clatină
în chinul trecerii orb și pustiu

vorbit-am cu pietrele
mute înțelepte
ori cu vânjoșii încrezătorii stejari
sandalele vântului ars încălțatu-le-am
ca să ajung la-nțelesuri

dac-aș fi fost fericit într-atât
încât să-mi fie doar liniște
amurgul
dacă și dragostea ar mai cânta
pe la fereastra-mi lăcomitoare
nu mi-ar fi pleoapele doar niște frunze
ce-n țipătul toamnei
se prăvălesc
nu mi-ar fi inima calmă furtună
care se năruie
în putredul frig