Pământ, te scurm!...
Și piatra ți-o sfarm cu târnăcopul.
În truda-mi, cad și mă târâi; lovit cu piciorul,
Bătut și scuipat, păgânii mă-njură...
Și eu înfrunt senin privirea lor, blestemul
Și orice lovitură.

Pământ, te scurm!...
În orice zi. Și noaptea, în ploaie și vânt,
Prin gheata-mi ruptă și udă, răceala apei în oase o simt.
Mâna mea-i roasă, în ochi e amurg,
Pe frunte, noroiul și stropi de sudoare
Ca lacrima curg.

Pământ,
Sunt fără odihnă și lutul adânc
Îl scot din largile șanțuri și-n cupe-l arunc;
Cleios și gălbui, pe vârful lopeții,
Pe diguri înalte cu râpe și spini,
Îl duc vagoneții.

Cu roaba îl urc pe scânduri în coastă,
Mai sus, în vârf, spre zarea albastră.
Genunchii îmi tremur, plămânii mă dor,
Abia respir și mă clatin, cu pasul mic,
Încet mă urc și cobor.

Prin stufuri și trestii, printre coline,
Tractoarele poartă cu ele dragline:
Nisipul și melcii și mâlul îl sapă;
Cu brazde adânci pe valea pustie
Stă șanțul cu apă.

Deasupra mea paseri, cu miile-n cârduri,
Rotesc peste holde și pleacă în rânduri.
Pe bolta-nnegrită se-nvolbură norii...
Ce trist și duios răsună văzduhul,
Când zboară cocorii!

Nu-i floare, nici iarbă, un arbore nu-i,
Nici sate cu oameni. Nu-i nimenea, nu-i...
Doar linii, conture, pe micile dealuri
Cu straturi de ceață groasă și albă
Ca niște valuri.

Nu-i nimenea și sună în goana lor trenuri,
Trezindu-mi ecouri și-atâtea refrenuri...
Cum trec, la geamuri, priviri spre noi se îndreaptă;
Sunt mii de oameni acasă, tineri, bătrâni,
Care ne-așteaptă.

Sunt mii de oameni și neamul, o țară!
Cu morții ei, cu toții-n noapte se scoală
Și-n vuit de luptă cu fruntea senină,
Pornesc flăcăii din codri, moșnegii-toiag
Să-și facă lumină.

Pământ,
În jur e sârmă cu ghimpi și tăcere,
Semne pe stâlpi, gherete cu sentinele.
Prin aerul rece un strigăt tăios, ascuțit...
Doi oameni, piciorul și coaste sub roți de vagoane
Iar și-au strivit.

Cum bate în pieptu-mi inima tare,
Că tâmpla îmi arde și capul mă doare
În suflet durerea abia mi-o înfrâng!
Ce viață mizeră și plină de chinuri...
Să rabd? Să blestem? Să plâng?

Pământ,
Te năruie-n prăpăstii și miile de stânci,
Le sfarmă ca și mâlul apelor adânci.
Cum stă pe ele urma sângelui din mâini!
Un semn de ură crudă ce l-au avut pigmeii
Cu inimă de câini.

Pământ,
Din cei ce sunt aici, câți mâine vor muri?
În groapa fără cruce, nimeni nu-i va ști!
Câți n-o să aibă rugă și nici lumini ce ard,
N-o să lumineze locul acoperit cu buruieni
Și fără niciun gard?

Pământ, te scurm...
Și piatra ți-o sfarm în stâncă:
O scot de jos, din șanț, pe schelă și-n groapă adâncă
În daltă lovesc ciocanele malul;
Mai larg, mai larg și adânc,
Să fie canalul.

Și mâine, când nave purta-vor rodul în pântec
Cules din holde cu flori și un cântec
Suna-va-n amurguri, ecou înserat;
Câți oameni știi-vor atuncea că lutul și piatra
Ieri, eu ți-am săpat?

Flămând și gol, în frig, bătut de ploi și vânt,
Te scurm într-una, ziua și noaptea, pământ
Cu dinții mușc în țărână și dintre ruine,
Privesc departe cerul aprins
Cu mii de lumini!

Doamne,
Cu gândul mâine de-oi trece,
La lut și la piatră, la apa cea rece,
Pe bolta senină fără de ceață
Trimite țării augur alt soare
Și-o altă viață.

1952, Canal