Într-o cameră închisă stau
Și privesc pe fereastra veche.
Regina Ploaia a pus stăpânire peste toți,
Parc-ar vrea, de tristețe, să ne vadă morți.

Sub un nuc bătrân,
Ce haina-și verde de mult a dat-o jos,
Se ascund doi îndrăgostiți
Și se sărută pasionați, de focul dragostei topiți.

Acum o lacrimă caldă simt
Pe-al meu obraz inghețat
Și mă întreb mereu: de ce-ai plecat,
Fără să mă lași ca pentru ultima dată să te alint?

Nici ploaia n-o mai văd!
În râuri de lacrimi mă scald,
Iar inima-mi inundată
Îmi șoptește că nu te va uita niciodată...

De-acuma suntem doi străini,
Însă-n inima ta de gheață,
Sunt sigură c-a mai rămas ceva,
Măcar o mică scânteie din dragostea mea.

Sau poate mă înșel...
Pe cine vreau să păcălesc?
Tu ai fost un leu cu chip de miel,
Cu care sper să nu mă mai întâlnesc.

Acum c-o altă fată stai în brațe
Și pe ea o săruți înfocat.
ÃŽi spui numai cuvinte frumoase, de dragoste,
Alintând-o ne-ncetat.

Oare ea ce vină are
De sunt așa invidioasă?
A intrat doar pe-a noastră cărare
Și brusc ți-ai dat seama,
Că e(următoarea poate) aleasă.

Și pe ființa aceea fragilă o vei trăda,
Cu prima care-ți va ieși în cale o vei înșela?
Sper că nu!
Îmi doresc ca măcar o persoană din lume
Să poată spună iubirii pe nume.

Dragostea voastră poate va fi eternă
Și-al vostru trandafir neîncetat va înflori
ÃŽn timp ce-al nostru de tot se va ofili!

Atât aș vrea să-ți spun,
Că te-am iubit
Și pentru ca să nu te uit, am început să compun,
Să scriu toate cele câte am trăit,
Toate zilele în care împreună am zâmbit...