Înserează copita în cale,
Soarele se ferecă-n piatra săracă,
cine-i deal se face vale,
mutul nu mai vrea să tacă...

În cenușa unei roze barbare
duc cerul cu săbii și pietre,
cu scântei din coama Stelei Polare
aprind în altare stinsele vetre...

Zalmoxis, pribeag în calendar,
cu toiagul smintit de cărare
se-ntoarce-n steiul solar
și-n mine înserare prăvale...

Gura-mi cerșește la Roma cuvinte,
brațu-mi, cu spaima-n săbii ascunsă,
pune un cer străin pe morminte...

Zalmoxis, Bătrânul Înțelept,
mi-arată pustnica Cifră de Aur
și inima-i - e la mine în piept,
și calcată e de-al Romei centaur...

Zeii Tatălui meu în ierburi cad,
și-n vremea-gresie, vreme amară...
În om lacrima sapă un vad
și lacrima curge într-o
de moarte rănită
și totemică fiară...



Sept. 1974