Dorm necuvinte-n chipul alb al foii
Și pixul de-așteptare tot frământă
Simțire-angelică ori prea pământă
Nu pot găsi sonetului altoii.

Dar vorba se pornește de cuvântă
Suind în sori abia ghiciți. Și noii,
Suavii aștri sperie strigoii
Și vremea prin ținut parcă se zvântă.

Spre-a crește stea, odaia e-un refugiu,
Ferit din ochii lumii adăpost.
Divinitatea zace-ntr-un elogiu,

În zile cumpătate, lin, de post.
Hârtia-i plină, bate-un orologiu
Și timpul nu trecut-a fără rost.